The Jerusalem Post:  O femeie care a supraviețuit sclaviei sexuale a Statului Islamic este cea mai nouă victimă a „culturii anulării” / O idee occidentală nocivă dezlănțuită asupra Orientului Mijlociu

Săptămâna aceasta Nadia Murad, laureată a Premiului Nobel pentru Pace în 2018, a ajuns să fie cea mai nouă victimă a „culturii anulării” din Occident, fiindu-i anulată de către inspectoratul școlar din Toronto, Canada, invitația la o dezbatere despre o carte, scrie The Jerusalem Post, citată de Rador.

Pe lângă colonialism, imperialism și nation-building, „cancel culture” [„cultura anulării”] e cea mai nouă idee occidentală nocivă dezlănțuită asupra Orientului Mijlociu. Săptămâna aceasta Nadia Murad, laureată a Premiului Nobel pentru Pace în 2018, a ajuns să fie cea mai nouă victimă a „culturii anulării” din Occident, fiindu-i anulată de către inspectoratul școlar din Toronto, Canada, invitația la o dezbatere despre o carte. Poate părea o chestiune banală, însă are o foarte mare relevanță.

Murad face parte din minoritatea etnico-religioasă yazidi din Irak. Ea a fost răpită în 2014, la vârsta de 19 ani, de către așa-zisul Stat Islamic (ISIS). În culmea puterii sale, ISIS i-a jefuit, executat și exploatat sexual pe localnici fără nici un fel de scrupule.

Numai în satul ei au fost executați sumar vreo 600 de oameni nevinovați, între care mama și șase dintre frații ei. Murad a fost capturată pentru a deveni una dintre cele 7.000 de sclave yazidi, printre care și minore.

La prima ei tentativă de evadare acei jihadiști barbari au pedepsit-o printr-un viol în grup. Povestea ei impresionantă, a evadării reușite și a supraviețuirii, conferă o voce tuturor victimelor fără de voce ale traficului uman și exploatării – și a făcut ca ea să devină prima purtătoare de cuvânt a ONU în această chestiune.

Murad a primit și alte premii, între care Premiul Saharov și Clinton Global Citizen Award.
Ascensiunea culturii anulării care a luat cu asalt politica occidentală devine o problemă tot mai importantă, situată în centrul unei discordii socio-politice tot mai aprinse pe tema libertății și a exprimării individuale.

Voi explica acest termen pentru cei din Israel și din străinătate: dacă ești (sau ai fost vreodată) confuz cu privire la o sensibilitate culturală mereu schimbătoare cu privire la ce înseamnă exprimare și comportament acceptabile, vei fi „anulat” în sfera publică.

Cultura anulării afectează simboluri ale culturii pop și legende istorice, fie că sunt morți sau vii: comediantul afro-american Dave Chappelle a fost anulat pentru un monolog de pe Netflix care a fost considerat de unii prea sarcastic la adresa comunității transsexualilor.

O statuie a unui părinte fondator al SUA, președintele Thomas Jefferson, a fost recent înlăturată, după 187 de ani petrecuți la primăria New York-ului, pentru că a fost proprietar de sclavi. Iar cel mai faimos caz este cel al fostului președinte Donald Trump, izgonit de pe rețelele sociale sub acuzația de incitare și, în general, de învrăjbire.

Murad nu voia decât să-și spună povestea studenților din Toronto care doreau să discute pe marginea cărții ei, „The Last Girl: My Story of Captivity, and My Fight Against the Islamic State” [„Ultima fată: Povestea captivității mele și lupta mea împotriva ISIS”]. Oficiali din Toronto au susținut în mod absurd că acea dezbatere pe marginea cărții i-ar putea „ofensa” pe studenții musulmani și ar putea „promova islamofobia”.

Cu excepția cazului în care înrobirea sexuală a minorităților este un precept al islamului (nu, nu este), nu e deloc clar unde e problema. Oare un eveniment al unui scriitor victimă a abuzurilor sexuale ale preoților ar fi considerat ofensator – pentru a nu mai pomeni de anulare – pentru catolici de către aceiași oficiali? Putem discuta despre folosirea „femeilor de confort” de către Armata Imperială Japoneză în Al Doilea Război Mondial sau poate e prea ofensator pentru concetățenii noștri de origine japoneză?

Curios e că nu auzi mai niciodată despre evenimente anti-Israel din campusurile universitare care să fie anulate dintr-un exces de precauție cu privire la posibilele lui implicații antisemite. Nu e nici o surpriză că tot la Toronto se dezbate acum într-un campus dacă ar trebui interzise alimentele cușer, întrucât ele „normalizează apartheid-ul israelian”.

Așadar, sunt musulmanii cei nedreptățiți în acest caz? Ar putea fi vorba pur și simplu de burzuluirea unui grup de autoproclamați protectori albi „woke”, disperați să ticluiască constructe tot mai extreme cu privire la calitatea de victimă a altora doar spre propriul lor profit social.

Sau poate evenimentul a atras atenția autorităților școlare canadiene tocmai pentru că ele încearcă de multă vreme să tragă sub preș moștenirea întunecată a genocidului cultural. Nenumărați copii indigeni au fost luați de la părinții lor de către regimul canadian, într-un sistem care a persistat sub o formă sau alta din secolul 17 și până în anii ’90.

Adesea abuzați, unii dintre copii au fost și victimele experimentelor medicale. Iar atunci când lucrurile luau o turnură proastă, copiii erau aruncați în gropi comune, nemarcate, al căror număr nu e cunoscut nici azi.

Acest teatru absurd este un afront pentru oricare dintre musulmanii pioși și seculari pe care îi cunosc. E o insultă pentru intelectul pătrunzător al actualei și viitoarelor generații de studenți dornici să descopere lumea.

Am întâlnit-o personal pe Murad și pe soțul ei în 2016, înaintea unui discurs la ONU, în New York, și am văzut un om care e mult mai mult decât o victimă. Ea a depus atunci o mărturie convingătoare care i-a pus umanității în față o oglindă și a demonstrat că refrenul post-Holocaust „niciodată din nou” nu e decât un ideal lipsit de conținut.

În numeroasele vizite pe care le-am făcut în regiune am văzut distrugerea devastatoare din Sinjar [oraș yazidi din nordul Irakului – n.trad.] și din satele, locurile sfinte și casele yazidi și creștine. Aproape nimic nu se compară cu impactul ucigător de suflet pe care l-a avut ISIS asupra copiilor și femeilor care mai trăiesc chiar și azi în corturi zdrențuite „temporare” după vara de groază a lui 2014.
Pentru cei mai mulți cititori trebuie să fie greu de imaginat.

Așadar, cititorule, am o temă pentru acasă pentru tine. Fă-o înainte să uiți. Du-te pe YouTube și caută „Nadia Murad returns” pentru a vedea un clip realizat de TRT World cu prima ei vizită acasă după ce familia i-a fost masacrată. Ascultă-i mărturia pe canalul lui Trevor Noah. Mai ai ochii uscați?

Acum gândește-te că experiența ei este doar una printre cele ale întregii populații yazidi. Yazidii nu au primit reparații după război. Ei au fost abandonați, nu au beneficiat de reconstrucție, cei care i-au persecutat n-au prea ajuns în fața instanțelor și au fost lăsați să se descurce pe cont propriu cu cicatricile lor mentale.

Iar acum, ca și cum n-ar fi fost destul, Murad – unica voce promițătoare care militează în favoarea yazidilor pe plan global – este redusă la tăcere și ostracizată în Occident.

Între timp auzim știri dezgustătoare despre foști sclavi sexuali copii ai ISIS care se întâlnesc cu foștii lor torționari pe străzile Germaniei și în alte țări care găsesc de cuviință să-i trateze pe jihadiști cu compasiune. În Midraș [culegere antică de comentarii despre Tora – n.trad.] există o zicală: „Toți cei care sunt miloși cu cei cruzi ajung în cele din urmă să fie cruzi cu cei care merită milă”.

Occidentul, cândva străduindu-se să fie un far călăuzitor al moralității – acum fracturat și luptându-se cu o identitate internă și o criză culturală -, trebuie să mediteze la modul în care tratează victimele terorismului și ale violenței sexuale atroce. Dacă reducerea la tăcere a unei laureate Nobel precum Murad nu depășește limitele până la care poate merge „cultura anulării”, atunci ce le-ar putea depăși?

Sursa: The Jerlusalem Post/ Rador/ Traducere: Andrei Suba