The Financial Times: Modi și Erdogan prosperă pe baza politicilor identitare care seamănă vrajbă. Conducătorii indian și turc își reconstruiesc țările sub formă de state bazate pe religie

„Așteptarea de secole s-a încheiat”, a spus premierul indian Narendra Modi săptămâna trecută, când așeza piatra de temelie a unui nou templu hindus în Ayodhya.

„Acesta a fost cel mai mare vis al tinereții noastre, iar acum a fost înfăptuit.” Așa s-a exprimat pe 24 iulie președintele turc Recep Tayyip Erdogan, la scurt timp după ce condusese rugăciunile în Hagia Sophia, în Istanbul, după reconvertirea ei în moschee.

Dl Modi e un naționalist hindus. Dl Erdogan este un islamist. Conducătorii indian și turc par a fi niște potențiali adversari într-o ciocnire a civilizațiilor. Însă ei urmăresc proiecte politice care sunt imaginea în oglindă a celuilalt.

Recomandări Video:

Articolul continuă mai jos...

Din scaunul rulant, campion național la raliu intrat în Cartea Recordurilor

4:58

Sfaturi pentru a evita să te simți prea plin după o masă

05;35

Dispozitivul care va fi obligatoriu pe mașinile înmatriculate începând cu 6 iulie 2024

2:50

Au fost operați primii pacienți în spitalul construit din donații de asociația „Dăruiește Viață”

23:06

Cine sunt trolii și cum îi identificăm?

6:57

Ambii propovăduiesc un tip de politică ce caută să realizeze o fuziune între religie, națiune și conducător. Ambii conduc țări cu constituții laice, dar vor să așeze religia la loc în inima națiunii și a statului.

Dl Modi și-a lansat cariera politică în anii ’90, cu un program ce viza distrugerea moscheei din Ayodhya și înlocuirea ei cu un templu hindus – o ambiție pe care și-a văzut-o în sfârșit împlinită săptămâna trecută. Dl Erdogan cere de multă vreme ca Hagia Sofia – inaugurată ca bazilică în 537, convertită în moschee în 1453 și apoi în muzeu în 1935 – să fie iarăși un loc de rugăciune musulman. După 17 ani la putere, conducătorul turc și-a îndeplinit ambiția.

Ambii conducători au viziuni grandioase despre ei înșiși, în calitate de re-întemeietori ai țărilor lor. Dl Modi se autointitulează întâiul propovăduitor al unei „noi Indii”. Dl Erdogan vorbește despre o „nouă Turcie”. Acest limbaj comun trădează mai mult decât o simplă slăbiciune pentru același tip de limbaj de marketing.

Respingând secularismul, ambii conducători s-au plasat tacit în conflict cu părinții fondatori ai națiunilor lor moderne. Kemal Ataturk, întemeietorul republicii turce, era un secularist băutor de alcool. Mohandas Gandhi, conducătorul campaniei pentru independența Indiei, era un mare susținător al pluralismului religios și a fost asasinat de către un naționalist hindus.

Prin respingerea secularismului, islamiștii care-l susțin pe Erdogan și naționaliștii hinduși care-l susțin pe Modi argumentează că acești conducători aleși de ei reîntorc Turcia și India la autenticele lor rădăcini religioase și culturale – și le îndepărtează de tradițiile străine ale Occidentului, susținute de elitele urbane seculare. Cei mai înflăcărați adepți ai domnilor Modi și Erdogan susțin că, în timp, actualii conducători ai Indiei și Turciei vor ajunge să fie considerați personaje mai mari și mai însemnate decât Gandhi ori Ataturk.

De asemenea, atât dl Modi cât și dl Erdogan aspiră să fie liderii unei comunități religioase mondiale. Machete digitale ale noului templu din Ayodhya au fost plasate pe un ecran publicitar gigantic din Times Square, în New York, probabil ca inspirație pentru indienii care trăiesc acolo. Dl Erdogan a pretins că „reînvierea [moscheei] Hagia Sofia” reprezintă „voința musulmanilor din întreaga lume”.

Faptul că două țări atât de importante își întorc spatele secularismului și valorilor liberale este în sine semnificativ. Dar schimbările din India și Turcia sunt și aspecte ale unei povești globale mai cuprinzătoare, aceea a ascensiunii politicii identitare în detrimentul universalismului liberal. E o poveste care, în feluri diferite, se desfășoară și în China, Rusia, SUA și Europa. E strâns legată de ascensiunea unor conducători autoritari, care pretind că sunt apărătorii religiei, națiunii ori ai unei etnii alese sau a unei combinații oarecare între cele trei elemente.

În China, „marea reîntinerire” a națiunii chineze a președintelui Xi Jinping implică o oprimare tot mai feroce a minorităților etnice și religioase din Xinjiang și Tibet. În Rusia, președintele Vladimir Putin și-a creat relații strânse cu Biserica Ortodoxă Rusă în cadrul proiectului său naționalist. În SUA, Donald Trump le-a promis alegătorilor evanghelici că, cu el la Casa Albă, „creștinismul va deține putere”.

Actuala recesiune provocată de coronavirus întărește tentația conducătorilor autoritari de a juca cartea identitară. În primul lor mandat, atât dl Modi cât și dl Erdogan au scos în evidență aptitudinile lor de reformatori economici. Dar acum, cu ambele economii având mari probleme, ambii conducători au nevoie de alte mijloace pentru a atrage sprijin.

Ceremoniile de la Ayodhya și Hagia Sophia au fost modalități perfecte de a incita emoțiile nucleului bazei lor electorale. Liberalii seculari din India și Turcia au fost în general reticenți să ia atitudine prin opoziție fățișă contra acestor măsuri de ademenire a maselor. În ambele țări liberalii sunt deja îngroziți de asaltul – în opinia lor – asupra libertăților fundamentale, cum ar fi libertatea presei și independența justiției. Procesul e mult mai avansat în Turcia, însă și dl Erdogan are un deceniu în plus la putere față de dl Modi.

Politica identitară prosperă pe baza dezbinării și distincțiilor între prieteni și dușmani. Adesea ea se concentrează în primul rând pe „inamicul din interior”, cum ar fi minoritățile religioase și etnice sau elitele liberale. Însă pentru conducătorii autoritari este de asemenea obligatoriu să fie percepuți ca fiind duri cu inamicii din străinătate ai țării. Dl Erdogan a angajat trupe turcești în războaiele din Libia și Siria. Dl Modi a autorizat un raid de bombardamente împotriva unor tabere de militanți din Pakistan, fix înainte de alegerile din 2019.

Respingerea secularismului și îmbrățișarea politicii identitare este o modalitate foarte eficientă de a acumula susținere politică. Dar, atât în țară cât și în străinătate, este și o cale sigură către conflict.

Sursa: The Financial Times / Articol de Gideon Rachman / Traducere: Andrei Suba (Rador)