„Sensibile prin natură”: cum percep plantele lumea, fără un sistem nervos?

Se orientează spre soare pentru a capta razele sale, se agață de un gard pentru a continua să se cațere: și plantele au sensibilitatea lor, foarte diferită de cea a oamenilor, o particularitate care atrage cercetătorii în ultimii ani, potrivit Le Figaro.

„Ceea ce înțelegem prin sensibilitate nu este faptul că plantele au emoții sau sentimente ca oamenii. Ci faptul că primesc informații din mediul înconjurător în mod precis, continuu și dinamic, iar aceste informații le determină să aibă reacții, vizibile sau nu pentru noi”, explică pentru AFP Delphine Arbelet-Bonnin, doctor în biologie celulară și coautoare a cărții „Sensibles par nature” (Sensibile prin natură), publicată la începutul lunii octombrie la editura Ulmer.

Ideea nu este nouă – britanicul Charles Darwin sau francezul Claude Bernard au avansat-o în secolul al XIX-lea –, dar progresele biologiei moderne o confirmă zi de zi.

Captează mesajele din aer, ating fără piele sau degete, comunică în secret prin rădăcini, vibrează în ritmul zgomotelor din jur… Gama de sensibilități este bogată.

Dar cum reușesc asta plantele, fără un sistem nervos?

Pentru a înțelege, trebuie să ne concentrăm asupra senzorilor plasați pe membranele care înconjoară celulele lor.

Acolo plantele recepționează informațiile provenite din mediul înconjurător, pe care le transformă în semnale electrice.

Să luăm exemplul Drosera tokaiensis – roua Tokai – o frumoasă plantă carnivoră cu flori violete: când simte că se apropie o omidă flămândă, este străbătută de semnale electrice.

Aceste semnale „nu sunt exact aceleași cu cele care parcurg sistemul nervos al animalelor, dar sunt foarte similare”, explică biologul. În același timp, fitohormonii – hormonii din plantele – transportă, de asemenea, informații în întregul organism.

Aceste semnale electrice și hormoni vor provoca în organism reacții biochimice difuze „care vor orienta creșterea și metabolismul”.

Și, în cazul Drosera tokaiensis, îi vor da ordinul să-și închidă petalele, pentru a-și proteja organele reproductive de voracitatea omidei.

Cecitatea vegetală

Floarea-soarelui, care se întoarce ostentativ spre soare, bryone, iedera sau fasolea, care se cațără fără încetare, sau incredibila Alsomitra macrocarpa, o plantă japoneză ale cărei semințe înaripate plutesc pe o distanță de câțiva metri în momentul eliberării fructelor, sunt exemple de sensibilitate vegetală foarte vizibile cu ochiul liber.

Dar, în general, „cecitatea vegetală” – conceptualizată în 1986 de botanistul american James Wandersee – prevalează.

„Avem tendința să vedem ceea ce se mișcă – animalele – sau ceea ce face zgomot – păsările care cântă. Plantele sunt mai puțin mobile, nu se află pe aceeași scară de timp ca noi, așa că le acordăm mai puțină atenție”, subliniază Delphine Arbelet-Bonnin.

Cu toate acestea, percepțiile evoluează „de vreo douăzeci de ani”, notează Lucia Sylvain Bonfanti, coautoare a cărții, care își termină în acest an teza despre sensibilitatea plantelor, după un parcurs multidisciplinar care combină psihologia, neuroștiințele, biologia celulară și geografia.

„În antropologie și geografie, în special, se începe din nou să se vorbească despre sensibilitatea plantelor, despre capacitatea lor de a fi stăpâne pe sine, despre modul lor de a comunica, despre relația pe care o avem cu ele. Este o schimbare radicală în domeniul științelor umane și sociale, dar și în artă, în special în teatru și poezie”, subliniază ea.

Pandemia de Covid, în special, a contribuit la acest lucru.

„Recent, un studiu realizat în Marea Britanie a arătat că, după carantină, oamenii au manifestat un interes crescut pentru plante și grădini, deoarece acestea sunt asociate cu bunăstarea și revenirea la natură”, amintește Delphine Arbelet-Bonnin.