REPORTAJ Sute de români au venit în La Aldea de San Nicolás la cules de roșii / Acum pleacă din cauza roșiilor: „Nu se mai câștigă ca înainte”

Comunitatea românească din acest mic municipiu din Gran Canaria a ajuns să constituie mai mult de 10% din populația totală. Din cauza crizei din sectorul tomatelor și a concurenței interne, ei își iau rămas bun de la regiune, scrie publicația El Diario, din Spania.

Dory se plimbă pe străzile din La Aldea de San Nicolás, un mic municipiu cu puțin peste 7.000 de locuitori, în partea de vest a insulei Gran Canaria, menționându-și compatrioții români cu care a lucrat, cu care se întâlnește la câteva secunde de la citarea lor.

„Da, Florin, multă lume îl cunoaște… Uite-l!”, arată ea, cu degetul plin de inele, spre o mașină. Același lucru se întâmplă cu unii oameni de afaceri și politicieni. Și, de asemenea, cu o colegă marocană cu care a lucrat, pe care o vede imediat după ce o numește.

„Iată, ea este”, se entuziasmează ea. Dory asigură că este pe jumătate vrăjitoare, dar în același mod s-ar putea afirma că este doar o altă localnică. În același timp, este traducătoare, ghid turistic, agricultor, bucătar, jurnalist, mamă și gospodină. Dar mai ales o localnică. A aterizat în 2006, la vârsta de 25 de ani, în acest oraș, unde aproximativ unul din doi lucrători este direct legat de sectorul primar, și nu a mai plecat.

Aldea de San Nicolás este municipiul din Canare cu cea mai mare comunitate de români din punctul de vedere al populației; Sunt 408 la 7.508 persoane înregistrate, 5,43% din total, potrivit ultimelor date de la Institutul de Statistică din Canare (ISTAC).

Majoritatea a ajuns în urmă cu 15 ani, pentru a lucra la recolta de tomate, produsul vedetă al regiunii. Potrivit cifrelor de comerț exterior, în 2019 Insulele Canare au exportat 36.880 de tone de roșii. Doar în La Aldea se găsesc un sfert din hectarele dedicate acestei culturi în Gran Canaria.

Problema este că roșiile din Canare sunt pe cale de dispariție. În 2005, primul an în care românii au ajuns în La Aldea, Arhipelagul a exportat 185.504 tone din acest produs, al doilea cel mai valoros din Insule după banane; acum se vinde p cantitate de cinci ori mai mică. Și, deși nu există o relație empirică, populația românească din municipiu este și ea în scădere. În 2012 erau 919; aproape zece ani mai târziu, acel record a fost redus cu peste jumătate.

Dory face o mie de lucruri. În mașină, în drum spre Las Tabladas, unde se află serele de roșii, vorbește și îl îndrumă pe Alejandro, șoferul, de parcă ar avea ochi la spate. Între timp, povestește cum a venit în La Aldea, după ce a auzit că unitatea agricolă a orașului, Coagrisan, caută angajați, cum au fost primele ei zile, cum a acceptat fără ezitare postul: „De ce au venit în România să caute oameni? Asta nu a contat pentru mine. Au venit pentru că sunt eu Dory sau pentru că oamenii mureau de foame? Nu mi-am dat seama. M-am gândit: la naiba, nu contează”.

În urmă cu aproximativ un deceniu, președintele guvernului (premierul) Insulelor Canare de la acea vreme, Paulino Rivero (din Coaliția Canare), a condamnat politica de angajare a Coagrisan de a pleca în străinătate pentru a-și acoperi forța de muncă. „Să lucreze pentru localnici”, a spus Rivero, sugerând chiar că această practică „alterează” conviețuirea socială.

Președintele Coagrisan, Juan José del Pino, a răspuns, arătând că au făcut ceea ce au făcut pentru că în La Aldea șomerii locali „au refuzat aceste locuri de muncă”, așa că nu au avut altă opțiune. De asemenea, regiunea pierdea locuitori.

Bilanțul migrator, adică diferența dintre imigrație și emigrație, era în 2006 de -173, iar în 2007 era de -170. Nu au existat valori mai mici în întreaga serie istorică.

Așa că românii s-au stabilit în La Aldea pentru că erau căutați și, de asemenea, pentru că nu aveau alte opțiuni în țara natală. Potrivit unui studiu recent al Observatorului Rețelei Europene de Amenajare a Teritoriului (ESPON), România are cel mai scăzut nivel de calitate a vieții din întreaga Uniune Europeană (UE), împreună cu Albania.

Acolo salariul mediu este de obicei în jur de 200 de euro. În Insulele Canare li s-a garantat un minim de 700. „Mi-am spus: merg în Spania, fac avere și pot plăti pentru ce am nevoie”, explică Dory. „Când m-au ales să vin aici, a fost o surpriză. Banii îți ajung pentru chirie, mâncare, să trimiți în țara ta… Și îți mai și rămân!”.

La început, Dory și restul românilor și-au îmbrățișat noua viață cu entuziasm. Erau fericiți: lucrau de luni până vineri (nu toți, desigur), cu contract și cu un program decent, așa că și-au adus rudele cu ei. „Niciunul dintre noi nu știa să culeagă o roșie. Dar e nimic, ei te învață”, își amintește ea.

Când România a intrat în UE, în 2007, fluxul a crescut datorită fluxului rapid al documentelor. Dar de-a lungul anilor au apărut lumbago, dureri corporale generalizate, migrene teribile la 35 de grade în soare, mâini umflate și înrăutățirea condițiilor de muncă. De aceea, din 2013, lucrătorii părăsesc treptat municipalitatea care i-a primit. Din acest motiv, și pentru căderea liberă a veniturilor lor.

„Înainte plăteau bine. Acum muncești mult pentru aceiași bani. Nu este profitabil. Și pe deasupra, dacă mergi în România, ce faci? Unde ai lucrat? La 47 de ani (17 lucrați la serele de tomate), cine te mai primește?”, întreabă Rodica, sosită în La Aldea în 2004.“ Muncim mult, mă simt ca o sclavă. Cunoști telenovela Sclava Isaura? În timp ce lucrează, ca să nu plângă, cântă”.

Iar Rodica începe să danseze. „Ei bine, suntem la fel”, adaugă ea. Petre Daniel se alătură conservației. Și are același discurs ca ea. „Cu toții am venit din România cu o situație economică grea. Știm doar să lucrăm la roșii, nu avem mâini potrivite să lucrăm într-un birou. Nu ne întoarcem, pentru că știm că acolo nu vom câștiga mai mult de 500 de euro, iar situația în țară nu stă deloc pe roze”.

Viața paralelă între roșii și românii din La Aldea

Potrivit unui studiu realizat de economiștii de la Universitatea La Laguna (ULL), încă de la începutul secolului incidența anumitor dăunători care au ajuns să omoare plantații extinse de tomate a fost asociată cu dificultățile de finanțare și cu o creștere a ofertei extracomunitare din Maroc, unde costurile cu forța de muncă pe oră lucrată nu ajung la un euro, față de aproximativ cinci în fermele din Canare, spun muncitorii.

Nu a scăzut cererea de roșii din Canare, ci oferta în exces „împinge prețurile să scadă frecvent sub limitele de rentabilitate care determină creșterea costurilor la origine și tarife mari la transportul maritim”. Antreprenorii agricoli din Canare pierd bani și poziționarea pe piața comunitară. Și asta o simt cei care se spetesc zi de zi pe câmp.

„Aceste probleme cu roșiile ne-au făcut să vedem din ce în ce mai puțini români, și nu numai, dar cei care sunt aici deja pleacă. Nu este câștigă ca înainte. Acum lucrezi de luni până luni, între 10 și 11 ore”, se plânge Benino, care la scurt timp după ce a început să vorbească sugerează că trebuie să se întoarcă. „Mulți au plecat în Anglia și în Peninsulă pentru că li se oferă mai mulți bani. Mulți alții nu pot pleca pentru că au deja familiile aici. Am vrut să mă întorc în România, dar nu pot, pentru că munca m-a lăsat infirmă”, spune Rodica.

Când au aterizat în La Aldea, românii au fost nevoiți să îndeplinească o cerință nescrisă, dar cheie pentru a avea acces la un loc de muncă. „Te angajau dacă vedeau că arăți ca un sărac”, spune Corina. Unii dintre ei, precum Rodica, mărturisesc că au râcâit cu unghiile în pământ înainte de interviu, pentru a pretinde că legătura lor cu pământul este una strânsă.

Alții, precum Benino, și-au frecat mâinile de tălpile pantofilor și apoi le-au frecat de față. „Când urmau să te angajeze, se uitau la fața ta”, spune Rodica, în timp ce se apropie pentru a-și sublinia mesajul. „Dacă li se părea că ești agricultor, te primeau. Și nu puteam spune nimic, pentru că dacă nu erai interesat, îți spuneau: pleacă”.

Când românii se întreceau între ei

Alina este în La Aldea de 17 ani. În România era divorțată de primul ei soț și locuia în aceeași casă cu fiul, mama și fratele ei, dar relatarea nu se termină aici. „Eram mulți în casă”, își amintește ea. A auzit la radio că „oamenii de afaceri spanioli mergeau în România să selecteze personal” și nu a ezitat. Împreună cu ea, trei autobuze cu 300 de români înghesuiți parcau în La Aldea.

Nici măcar nu știau unde sunt. „Am ajuns pe la trei dimineața. Am ieșit, ne-am uitat în față și am văzut că sunt doar munți. Nu ieșim cu viață de aici”, s-a gândit ea. Mai târziu, a sosit „omul de afaceri”, la care se referă ea, care i-a condus pentru prima dată la sere. „Noi, îngrijorați [Alina, ca și Dory, folosește cu măiestrie cuvintele uzuale în Canare], ne întrebam: dacă omul acesta ne-a înșelat? Apoi am văzut serele de tomate ieșind dintre pietre”.

Povestea Alinei este la fel cu cea a celorlalți tovarăși ai ei. Primele capitole din povestea ei în La Aldea au fost bune. „Ne plăteu dublu orele suplimentare”, își amintește ea, oarecum melancolică. Apoi au venit reducerile. „Condițiile de-a lungul acestor ani s-au înrăutățit. La început, nu cereau experiență, te învățau. A existat și un sindicat, dar a dispărut din cauza temerilor românilor de a-și pierde locurile de muncă”.

Alina dă vina și pe propriii compatrioți pentru înrăutățirea situației sale. După cum susține ea, locuitorii dintr-un oraș „foarte, foarte sărac” al României au început să colonizeze La Aldea și să bată la ușile oamenilor de afaceri. „[Erau] disperați. Românii ăștia le-au spus [șefilor]: nu contează, plătiți-mi trei euro pe oră. Pe noi ne plăteau cinci sau șase, dar ei s-au oferit să muncească pentru mai puțin. Omul de afaceri nu a ezitat și atunci au început să devină o regulă salariile mici”.

„Doi factori s-au unit”, continuă Alina, vorbind pe un ton calm, în lumina câtorva raze care intră în seră. „Declinul sectorului tomatelor și românii care s-au înghesuit să obțină locuri de muncă. Mulți dintre ei lucrau mai cu spor, pentru ca angajatorul să vadă că sunt mai rapizi. Era concurență, erau lupte”. Alina oferă o informație: la culesul recoltei din acest an are sarcina de a scoate în opt luni aproximativ 1.200 de saci cu roșii. Acest grup de români, adaugă ea, scotea în jur de 2.000.

Fractură socială? Nu pare

„Am avut un iubit român și cel mai bun prieten al meu este român”. Pentru localnici este deja ceva obișnuit să aibă în viața lor cel puțin un român. O tânără casieră de la supermarketul din localitate asigură că fac parte din comunitate și că sunt perfect integrați. „Nu sunt probleme de conviețuire, ei locuiesc cu noi, chiar și-au format familii” – afirmații care răstoarnă declarațiile pe care Paulino Rivero a ajuns să le facă atunci când a spus că s-ar crea o „fractură socială” prin aducerea de forță de muncă străină.

Aproape de supermarket stă Arabita, care, la 90 de ani, e înca pe stradă, în scaunul ei. „La revedere, fata mea!” strigă ea cu voce tare către o vecină, din depărtare. Această femeie cunoscută de localnici, care asigură că numele ei vine „de la arabi”, recunoaște că s-a înțeles mereu bine cu cei care au venit din România să-și găsească un rost aici. „Îi primim pe toți cei care vin, sunt chiar și englezi!”, exclamă ea veselă.

La câțiva metri de Arabita, care râde în hohote, se află barul în care lucrează Arminda, care asigură că toți cei care locuiesc lângă ea sunt români și „sunt foarte buni”. Legăturile lor sunt atât de strânse, încât chelnerița este aproape expertă în gastronomia românească. Pentru a afuma carnea de porc, „îi fac găuri, îi pun cărbune și o acoperă cu pământ”, explică ea entuziasmată. Cu toate acestea, expresia i se schimbă atunci când recunoaște că mulți dintre ei au plecat, în ultimii ani, și regretă că, odată cu ei, inevitabil, „a plecat o parte din familia ei”.

Sursa: El Diario/ Autor: Toni Ferrera, María Rodríguez Santana/ Rador/ Traducerea: Cristina Zaharia