REPORTAJ Cine sunt șvabii bănățeni și cum au ajuns în România / Explozia de culoare a portului şvăbesc, în parada Zilelor Culturale ale Germanilor / Fiecare costum e unicat

Veniţi pe Dunăre din diverse regiuni ale Germaniei, imediat după eliberarea Banatului de sub ocupaţia otomană de către prinţul Eugeniu de Savoya, în 1716, şvabii bănăţeni, desprinşi din grupul mai larg al şvabilor dunăreni, au găsit aici doar pământ, nicidecum acel El Dorado promis la plecare, transmite Agerpres.

Potrivit unei legende locale, şvabii bănăţeni au sosit aici în trei valuri: prima generaţie a cunoscut moartea (der Tod), pentru că ciuma a afectat întreaga regiune, a doua generaţie a cunoscut nevoile (die Not), întrucât pământul trebuia făcut să rodească şi doar a treia generaţie a avut pâinea (das Brot).

Majoritatea coloniştilor erau îmbarcaţi în oraşul şvab Ulm, de unde erau transportaţi cu aşa zisele „Ulmerschafteln” (ambarcaţiuni din lemn) pe Dunăre până la Budapesta sau Belgrad, de unde plecau pe jos sau în căruţe spre noua lor patrie, după ce şi-au părăsit definitiv locurile natale din diverse motive: iobăgie, munci obligatorii neplătite, stare de război, sărăcie, atacuri tâlhăreşti în zonele de graniţă şi altele.

Cei dintâi colonişti din Imperiul Habsburgic, şvabii dunăreni au adus cu ei în Banat limba, cultura şi tradiţiile lor, o pată de culoare la răscrucea marilor imperii.

Helen Alba, redactor la Banater Zeitung (BZ) şi realizator al paginii în dialectul şvăbesc „Pipatsch”, care are strămoşi din Lorena, a declarat, pentru AGERPRES, că aceştia au adus cu ei ordinea, hărnicia, obiceiurile, dar nu şi portul tradiţional, care este o explozie de culoare la diferite sărbători, cum sunt, în acest weekend, Zilele Culturale ale Germanilor din Banat, desfăşurate la Timişoara.

Ca să îmbraci o şvăboaică în costum popular trebuie ca acele veşminte să fie lucrare cu mult dichis, pentru că fustele sunt apretate şi plisate cu apă şi zahăr.

„Porturile s-au stabilit după diferite criterii, după modele pe care femeile sau domnişoarele le-au găsit a fi frumoase, cu culori diferite. Astfel, porturile diferă din sat în sat, din comună în comună, sunt altfel în Banatul de câmpie decât în Banatul premontan. Banatul montan este cu totul altceva, pentru că strămoşii lor au venit din Austria.

Cea mai mare sărbătoare a noastră este Kirchweih (hramul unei biserici). În Banatul de şes, portul popular a fost purtat numai de fetele nemăritate şi se compune din cinci jupoane albe care sunt numai apretate. Al şaselea jupon, deasupra, este din mătase albă, tot apretată, dar se plisează, după ce a fost puţin udat cu apă în care a fost dizolvat zahăr şi apoi şi cu ajutorul unor beţişoare de grosimea unui deget mic s-au făcut pliseurile. Cămaşa albă are mâneci până la jumătatea mâinii, care sunt şi ele plisate tot cu beţişoare de lemn.

Peste cămaşă albă, fetele poartă un laibăr, o vestuţă neagră care este în faţă legată în cruce cu panglică de culoare roz. Peste cele şase fuste se poartă un şorţ negru din material care poate fi mătase sau stofă, dar are modele care trebuie cusute tot cu aţă neagră. Peste umeri vine acel batic sau un batic cu franjuri cusute de mână. Acest batic este iarăşi de culoarea roz. În mână poartă o batistă albă care are diferite modele”, descrie Helen Alba.

La băieţi, totul este mai simplu, pentru că au pantaloni negri. Între cele două războaie mondiale, purtau cizme şi un pantalon special, până la marginea cizmei, astfel că erau mai umflaţi de la genunchi în sus. Costumul de sărbătoare al băieţilor mai are o cămaşă albă, peste care poartă un laibăr care se închide la piept, cu nasturi din argint. Şi se spunea că, cu cât era băiatul din familie mai înstărită, cu atât mai mari erau nasturii din argint. Pe cap poartă o pălărie neagră care este înconjurată cu floricele din ceară cu oglinjoare şi în spate atârnă panglici până la mijlocul spatelui, în culorile alb şi roz.

„În portul tradiţional de toată ziua, femeile au o bluză albă foarte simplă, o fustă colorată, o vestă, un laibăr, iarăşi într-o culoare care să se potrivească cu fusta şi un şorţ de culoare potrivită. Mai exista şi portul copiilor, care se compune dintr-o bluză albă cu mâneci bombate, la gât au fost cusute întotdeauna manual diferite modele, fustele erau în diferite culori, iar vestuţa, care nu a lipsit din niciun port, era ţinut în piept sau închis în piept cu o panglică roşie.

La copii, şorţul era de culoare albă. Tot din portul tradiţional făcea parte şi îngrijirea părului, care la copii era întotdeauna lung, împletit în diferite modele şi un pieptene prins pe cap. Ciorapii erau albi iar pantofii de culoare neagră. Pentru femeile măritate a existat portul de duminică, la slujbele religioase; aveau cămaşă albă cu modele cusute în jurul gâtului, fusta din mătase, dar de culori închise, albastru, verde închis, maro închis şi şorţul era tot de culoare albă”, relatează jurnalista.

Straiele care se poartă şi acum la Heimathage (portul zilnic) de diferite grupuri din Banat este purtat şi în Germania grupurile sau de comunităţile care au plecat din Banat în Germania, fie înainte, fie după 1990.

S-au alcătuit aşa numitele Heimat Ortsgemeinschaften (asociaţiile şvabilor), iar portul şvabilor din Baden-Wurttemberg este cu totul altfel.

Doamna Helen spune că cel mai vechi costum popular şvăbesc a împlinit 100 de ani şi vine din zona arădeană Zăbrani, a Banatului pre-montan.

„Este un port de mireasă. Foarte interesant la acest port este culoarea. Acum 100 de ani, miresele aveau un port de culoare neagră, care se compune din cinci fuste albe apretate, după care urmează fusta plisată neagră deasupra, o cămaşă albă, dar peste cămaşă se pune o vestă cu mânecă lungă, neagră. În mână, mireasa poartă acea batistă cusută cu diferite modele şi pe cap o cunună făcută din ceară”, punctează Helen Alba.

Până la începutul anilor 1990, fiecare toamnă era aşteptată cu nerăbdare de întreaga comunitate a cartierelor cu biserici catolice din Timişoara, pentru că străzile erau inundate de adevărate parade ale zecilor de perechi de şvabi îmbrăcaţi în portul popular, de Kirchweih. Astăzi, aceste festivaluri de culori au dispărut odată cu plecarea şvabilor în Germania, care au lăsat în urmă un gol cultural şi spiritual în comunitate.

În Timişoara, la Lovrin, Biled sau Deta mai sunt câteva croitorese care şi-au dedicat întreaga viaţă modelării frumoaselor costume de paradă ale şvabilor bănăţeni.

Zestrea culturală a şvabilor, dansurile, porturile populare, gastronomia, precum şi muzica germană, fărşangul de la intrarea în Postul Paştilor şi kirvaiul sunt tot mai aproape de a deveni amintiri în oraş, dar tradiţia se mai păstrează în aproape toate localităţile din judeţ.

Actuala ediţie a Zilelor Culturale ale Germanilor din Banat (13-15 iunie) care se încheie duminică, la Timişoara, a fost un prilej de bucurie a reîntâlnirii a celor plecaţi în Germania cu prietenii şi rudele care au rămas aici, de a-şi reaminti întâmplări din copilărie, din tinereţe. Toate, în jurul Domului, la Muzeul Satului Bănăţean sau la un pahar de rachiu românesc şi un gulaş unguresc, potrivit unei vorbe din Banat care spune că şvabii au învăţat de la români cum să pregătească răchia, iar românii de la şvabi cum să facă vinul.

Şi, pentru că germanul este cunoscut ca omul cu rigla, ordinea se vede şi în meniurile de pe parcursul săptămânii: fiecare zi cu felul de mâncare prestabilit.

„Generaţia mea, născută între 1950-196060, care mai trăieşte în Banat, păstrează tradiţiile culinare. Mâncarea ‘cea mai tradiţională’ este mâncarea de duminică, ‘suppe und Flaisch’, ceea ce înseamnă supă şi carne. Este o supă ori din carne de găină, ori de vită, cu multe legume şi tăiţei, iar carnea fiartă se serveşte cu cartofi fierţi în apă cu sare, iar pe lângă, diferite sosuri.

În fiecare duminică s-au schimbat doar sosurile: de roşii, de usturoi, de vişine sau sos de hrean cu smântână. La noi, asta a fost mâncarea de duminică şi era urmată de ştrudel umplătura, de asemeni, diferită în fiecare duminică. Altă dată s-a făcut cu mac, cu nuci măcinate, cu brânză sau buşeuri (pătrăţele) cu marmeladă de prune sau de caise.

În zile de sărbătoare, meniul avea această supă cu carne, urmată de carne prăjită, carne pane, cartofi piure, murături, dar şi compoturi. Cei mai mulţi şvabi preferau compot lângă friptura de porc şi piure de cartof. Sarmalele pentru zilele de sărbătoare se făceau cu o zi înainte, dar se serveau la cină. Întotdeauna rămânea ceva şi pentru ziua de luni din prăjitura sau din plăcinta de duminică şi atunci se mai făcea doar o supă, o ciorbă de cartofi în care se mai punea pentru fiecare membru al familiei un ou. Luni nu era zi cu carne, dar marţi, neapărat era meniu cu carne.

Marţi săptămânal aveam o ciorbă de găină sau de cartofi, de gulii ori de fasole verde, mazăre cu chiftele sau carne pane. Miercuri aveam nudle de cartofi cu tăiţei şi murături. Joi, zi cu carne cu cartofi. Vineri este la rând fasolea albă şi un langoş făcut de casă. Sâmbăta a fost ziua papricaşului din carne de găină, de porc sau de vită cu cartofi, cu găluşte, cu murături. În zilele de sărbătoare, prăjiturile preferate au fost cremeş (crempita). Se făceau şi torturi cu cremă de vanilie, cu cremă de ciocolată, de cacao”, dezvăluie Helen Alba.

Zilele Culturale ale Germanilor din Banat nu au lăsat deoparte viaţa spirituală, marcând cei 1.000 de ani, care se vor împlini în 2030, de la înfiinţarea Diecezei de Timişoara (iniţial, de Cenad). Nu a fost uitat nici scriitorul Nikolaus Lenau, de la a cărui trecere în eternitate se împlinesc 175 de ani şi au fost marcaţi cei 110 ani de istorie a aviaţiei în Banat printr-o expoziţie şi prezentarea volumului „Dirijabile deasupra Balcanilor, 1915-2025”.