Rãzboiul nevãzut al Africii. Miza conflictului din Sudan (Op-ed)

Conflictul izbucnit în Sudan în aprilie 2023 a devenit rapid unul dintre cele mai complexe și sângeroase războaie civile ale prezentului, transformând o tranziție fragilă într-un colaps de stat în toată regula.

La suprafață, confruntarea pare a fi una între două centre de putere militară: Forțele Armate Sudaneze (SAF), conduse de generalul Abdel Fattah al-Burhan, și Forțele de Sprijin Rapid (RSF), o miliție transformată în forță paramilitară, condusă de generalul Mohamed Hamdan Dagalo, cunoscut ca Hemedti.

În realitate însă, conflictul este expresia unei lupte mult mai ample pentru controlul asupra statului sudanez, a resurselor sale și a poziției sale strategice la Marea Roșie, unde puteri regionale și globale doresc să-şi impunã propriile interese.

Rivalitatea dintre SAF și RSF s-a acutizat în contextul eșecului procesului de tranziție post-Omar al-Bashir. Fostul dictator fusese înlăturat în 2019, dar în locul unei guvernări civile coerente s-a instalat o conducere militară instabilă, în care cele două formațiuni armate – inițial aliate – s-au transformat în inamici.

Burhan, ca lider al armatei tradiționale, a încercat să își păstreze controlul asupra statului, în timp ce Hemedti, susținut de o rețea economică bazată pe comerțul cu aur și sprijin extern, a căutat să-și consolideze autonomia și influența politică, ceontext în care tentativa de integrare a RSF în armata națională, ca parte a unui acord pentru guvernare civilă, a eșuat conducând imediat cãtre situația din prezent.

Astfel, dincolo de conflictul intern, Sudanul a devenit rapid un teren de joc pentru mai multe state cu interese divergente, fiecare încercând să influențeze deznodământul confruntării în funcție de propriile obiective geopolitice.

Iranul, recent reintegrat în relații cu regimul de la Khartoum, a ales să sprijine SAF. Motivația Teheranului este în primul rând strategică: prin apropierea de Burhan, Iranul caută un punct de sprijin pe coasta Mării Roșii, în vecinătatea Arabiei Saudite și a Israelului, dar și o platformă pentru a-și testa și exporta capacitățile militare, inclusiv drone.

Nu în ultimul rând, Marea Roşie a fost un traseu preferat de-a lungul timpului de Teheran în scopul de a trimite arme cãtre Hamas sau Jihadul Islamic Palestinian. Sprijinul iranian se aliniază și dorinței de a contracara influența Emiratelor Arabe Unite, care au investit masiv în RSF, văzând în Hemedti un aliat eficient, neideologic și capabil să controleze rețele comerciale, miniere și militare.

Egiptul, la rândul său, sprijină SAF, din considerente de stabilitate și securitate națională. Cairo are relații istorice cu armata sudaneză și vede în Burhan un partener familiar și predictibil. În plus, controlul Nilului este vital pentru Egipt, iar un Sudan fragmentat sau condus de o forță paramilitară precum RSF ar reprezenta o amenințare directă.

De aceea, Egiptul a oferit sprijin militar discret și susținere diplomatică armatei sudaneze, în special în fața avansului RSF în regiunile centrale și de vest.

În contrast, Qatarul a adoptat o poziție mai rezervată, dar nu lipsită de relevanță. Doha a menținut legături cu cercurile islamiste sudaneze din perioada Bashir și a susținut, în trecut, inițiative de pace în Darfur.

Deși nu este un susținător activ al uneia dintre părți, Qatar are interesul de a preveni o victorie totală a RSF, care ar slăbi influența islamistă tradițională și ar consolida un regim apropiat de rivalii săi din Golf. Astfel, Doha joacă mai degrabă în registrul diplomației soft power, promovând reconcilierea și influența pe cale economică și educațională.

Arabia Saudită, deși aliată cu EAU în multe dosare regionale, are o abordare mai echilibrată. Riadul are relații atât cu SAF, cât și cu RSF, dar este preocupat în primul rând de securitatea regiunii Mării Roșii și de stabilitatea în Cornul Africii, asta pentru cã interesele sale comerciale și energetice impun o abordare pragmatică.

Totuși, sprijinul Iranului pentru SAF complică poziția saudită, punând-o în situația de a alege între o forță statală sprijinită de un rival strategic și o miliție instabilă, dar conectată la rețeaua EAU. Deocamdată, Riadul joacă rolul de mediator, organizând negocieri și summituri diplomatice, dar fără rezultate concrete.

Turcia la rândul sãu, cu ambițiile sale neootomane și istoricul de influență în Sudan (mai ales în epoca Bashir), urmărește cu interes evoluțiile conflictului. Ankara a avut legături strânse cu regimul islamist sudanez și a investit în proiecte economice, inclusiv în Insula Suakin. În prezent, Turcia nu sprijină activ niciuna dintre părți, dar menține canale deschise cu SAF, în speranța că un eventual guvern de tranziție îi va permite să revină în jocul regional.

Interesele acestor state se îmbină într-un mod tensionat și adesea contradictoriu. Pe de o parte, avem un nucleu pro-SAF format din Iran și Egipt, fiecare cu motivații diferite, dar convergente în ceea ce privește menținerea ordinii statale. Pe de altă parte, Emiratele sprijină RSF ca un instrument de influență regională, în timp ce Arabia Saudită și Qatar încearcă să echilibreze scena fără să-și compromită pozițiile diplomatice.

Turcia, la rândul ei, mizează pe viitorul post-conflict, fără a risca, cel puțin pe moment, viitorul geopolitic.

Sigur, ambițiile Turciei sunt limitate şi de vulnerabilitãțile sale economice din prezent. Aceste geometrii variabile de interes fac din conflictul sudanez nu doar o luptă pentru putere internă, ci un conflict regional prin interpuși, cu potențial de escaladare transfrontalieră.

Implicațiile sunt multiple. Dacă conflictul se prelungește, Sudanul riscă să se dezintegreze în fiefuri controlate de grupuri armate sau interese externe, similar Libiei. Escaladarea violenței în Darfur ar putea genera o criză umanitară transfrontalieră, afectând Ciadul, Republica Centrafricană și Etiopia.

La nivel maritim, atacurile RSF asupra Portului Sudan și interesul Iranului pentru bazele navale pot duce la tensiuni în Marea Roșie, afectând comerțul global și securitatea rutelor maritime. În plus, conflictul oferă un teren fertil pentru grupări jihadiste sau rețele criminale să se infiltreze în zonele necontrolate de autorități.

Aşadar, conflictul din Sudan nu este doar o criză națională, ci o piesă centrală în competiția regională pentru influență, resurse și poziționare strategică. Actorii implicați nu urmăresc doar rezultatul confruntării interne, ci și modelarea echilibrului de putere în Cornul Africii și la granița dintre Orientul Mijlociu și continentul african.

În lipsa unei soluții politice autentice și a unui consens internațional ferm, Sudanul riscă să devină un „război prelungit”, cu impact regional major și cu un cost uman deja devastator.