Poveștile foștilor ostatici eliberați de Hamas: „A trebuit să-mi sap propriul mormânt în tunel. Am fost operat la mână fără anestezie”

Un articol din cotidianul progresist „Haaretz” începe cu o frază care rezumă perfect semnificația acestor zile israeliene: „Pentru prima dată în peste doi ani, niciun ostatic încă în viață nu mai este în mâinile Hamas”. Tocmai acest „pentru prima dată” surprinde semnificația istorică a acestui moment. În tunelurile din Gaza bombardată, nu mai există bărbați și femei israeliene. Cei vii s-au întors. Acum sunt așteptate trupurile ostaticilor care au pierit, dar aici, „pentru prima dată în doi ani”, se poate respira, potrivit Rador Radio România.

Ultimii douăzeci de prizonieri – toți bărbați, aproape toți tineri și aproape toți răpiți la Festivalul Nova – sunt cu familiile lor în cele mai mari spitale din țară. Primesc vizite și controale și petrec timp cu cei care i-au așteptat timp de 738 de zile, pierzându-și vocea și somnul pentru a fi auziți de un prim-ministru orbit de război, care adesea părea să uite prioritatea poporului său: aducerea tuturor acasă. Și la 48 de ore de la eliberare, acești tineri încep să povestească ce au trăit, atât fizic, cât și spiritual. Tortura, cicatricile, dar și speranțele. Foamea, singurătatea și teama că nu a mai rămas nimic acasă, că țara fusese distrusă din temelii. Lanțurile la glezne, o lipie împărțită cu camarazii lor. Teroarea bombelor israeliene care cădeau inexorabil. Și acei călăi, care nu au arătat nicio milă.

Elkana Bohbot are dureri de stomac. Il doare, explică medicii, pentru că militanții Hamas l-au îndopat cu mâncare înainte de a-l elibera: nu voiau să pară subnutrit odată ieșit afară. În schimb, bărbatul în vârstă de 36 de ani răpit la Festivalul Nova, care a petrecut aproape toate cele 738 de zile înlănțuit, sub un tunel, fără lumină sau aer, a mâncat doar câteva bucăți de pâine pita. El a spus din camera sa de spital: „Acolo jos, am pierdut noțiunea timpului și a spațiului”.

 Și-a amintit de un moment special: era aniversarea nunții sale. Numele soției sale este Rivka. A vrut să sărbătorească acea dată și a rugat un gardian să facă un duș. Nu mai făcuse niciun duș înainte. Militantul a răspuns: „Taci”. Elkana a găsit curajul să ceară și l-a convins. Răpitorul său l-a eliberat din lanțuri, i-a ras capul și l-a pus să se spele. Astăzi, Elkana suferă de dureri grave la picioare și la spate. Fostul prizonier a putut să se reunească cu partenera sa și cu fiul său de cinci ani, Ram. La grădiniță, băiețelul și-a construit un binoclu: „A aflat că tatăl său se va întoarce cu elicopterul și, în ultimele luni, l-a căutat, privind spre cer”. Ultima dată când familia sa l-a văzut în viață, a apărut într-un videoclip publicat de Hamas. În lacrimi, aplecat, a implorat: „Mă sufoc. Vreau să ies. Vă rog să mă ajutați. Îmi este dor de familia mea”.

Matan Angrest a petrecut ultimele patru luni într-un tunel mic și întunecat. Soldatul răpit de un tanc la granița cu Gaza a spus că a fost operat la mână fără anestezie, la fel ca mulți alții din Fâșie. Mama sa, Anat, a împărtășit câteva detalii despre cele 738 de zile de întuneric ale fiului ei: „Multă vreme, a fost singur; era sub supraveghere specială pentru că făcea parte din armată”. Nu avea nicio informație despre ce se întâmpla în jurul lui. Militanții i-au spus că „Israelul i-a abandonat, că vor cuceri țara și că plănuiau ziua de 7 octombrie”.

 Băiatul își amintește „bombardamentele puternice ale armatei israeliene, avioanele care zburau deasupra. Zidurile care se prăbușeau lângă el și praful de pe moloz”. În zilele dinaintea eliberării sale, „i-au dat mult mai multă mâncare”, a spus mama sa. Matan a uitat detaliile răpirii sale, dar nu și bătălia care a precedat-o și prietenii care au fost uciși. „Are flashback-uri ale unui incendiu. Își amintește că și-a ars mâinile și și-a pierdut cunoștința”. Odată întors în Israel, a descoperit că și răpitorii săi îl mințiseră despre familia sa: îi spuseseră că bunicii săi, supraviețuitori ai Holocaustului, erau morți. Să-i vadă în viață a fost una dintre cele mai mari bucurii ale sale. „În ciuda a tot”, a spus mama sa, „Matan pare să se descurce destul de bine, mai ales psihologic”.

A putea spune ceea ce tocmai au spus era visul părinților lui Nimrod Cohen. Tatăl său: „Nimrod este tot Nimrod”. Cei doi ani de captivitate l-au făcut mai slab și mai palid, dar „felul de a vorbi al fiului meu este același, starea lui de spirit este bună. Nimrod este același băiat care era înainte”, spune Yehuda Cohen. Tânărul fost ostatic a început să-și povestească cele 738 de zile petrecute în tunelurile miliției. În martie, după sfârșitul celui de-al doilea armistițiu, odată cu oprirea de către Israel a ajutoarelor umanitare, și mâncarea pentru prizonieri a scăzut drastic. 

În timpul detenției sale, Nimrod a reușit să surprindă câteva fragmente de știri din conversațiile răpitorilor săi și de la radio. „Știa că luptăm pentru el”, împreună cu celelalte familii, pentru a-i aduce acasă pe ostatici. Știa că poporul israelian nu și-a uitat niciodată prizonierii. Domnul Cohen este extrem de bucuros; Întoarcerea fiului său era prioritatea sa, dar își poate exprima în sfârșit gândurile, pentru că Nimrod este acasă: „Războiul nu s-a terminat la nivel național. Trebuie să ne asigurăm că cei responsabili de această chestiune, în primul rând prim-ministrul Benjamin Netanyahu, se dau la o parte”. Pe 7 octombrie 2023, Nimrod a fost lovit de un tanc la granița cu Gaza. Patru camarazi militari erau cu el: toți au murit în atac.

Ultimul lucru pe care Avinatan Or l-a văzut ca om liber a fost iubita lui luată cu motocicleta, strivită de cadavrele a doi milițieni. Noa Argamani i-a întins brațele, implorându-l să o lase să plece. Până cu câteva ore mai devreme, cei doi dansaseră fericiți la Festivalul Nova. Apoi, Avinatan a fost dus în Gaza fără să știe ce s-a întâmplat cu Noa. Este unul dintre puținii foști ostatici care au petrecut doi ani complet singur, ascuns în zona centrală a Fâșiei, în condiții extrem de dure. 

El a spus că a fost înfometat sistematic și, conform unui raport medical inițial, a pierdut între 30% și 40% din greutate. Dintre cei 20 de prizonieri eliberați, Avinatan părea să sufere cel mai mult. Cu toate acestea, a reușit să-și sărbătorească întoarcerea acasă. Nu știa nimic despre ce se întâmpla în afara tunelului, închisoarea sa. Nu avea nicio idee că Noa fusese eliberat într-un raid al armatei israeliene. „Au trecut doi ani de când l-am văzut ultima dată pe Avinatan, dragostea vieții mele. Doi ani în care teroriștii ne-au răpit, m-au pus pe o motocicletă și m-au smuls din Avinatan sub ochii întregii lumi”, a scris ea pe rețelele de socializare. „Fiecare dintre noi s-a confruntat cu moartea de nenumărate ori și totuși, după 738 de zile de despărțire, în sfârșit facem din nou primii pași împreună, în Statul Israel”.

Evyatar David este băiatul pe care l-am văzut săpându-și propriul mormânt într-un videoclip publicat de Hamas. Este tânărul ale cărui oase le poți număra, îngenuncheat într-un tunel din Gaza, acceptând o conservă de linte din mâna uriașă a unui militant. Evyatar, spune familia sa, a fost supus unor abuzuri fizice și psihologice dure. Tatăl său a comentat că „este încă foarte slab și scheletic”. Testele inițiale au relevat că are o deficiență severă de minerale, vitamine și nutrienți, „dar este în viață”.

 În tunelurile din Fâșia de Gaza, a îndurat momente de teroare, în mijlocul bombardamentelor și izolării. Pe 7 octombrie, a fost răpit împreună cu prietenul său din copilărie, Guy Gilboa-Dalal, în timpul Festivalului Nova, unde Hamas a ucis peste 300 de oameni. Pasionat de muzică, Evyatar lucra într-un bar pentru a strânge bani pentru o călătorie în Thailanda. Prietenul său, Guy, se număra și el printre cei 20 de nou eliberați, dar în acea Sâmbătă Neagră din octombrie 2023, doi dintre prietenii lor au fost uciși de militanți. Familia sa spune că, în ultimele luni, oamenii Hamas i-au umplut mințile lui Evyatar. I-au spus că Israelul l-a uitat și că țara a fost distrusă din temelii. Dar asta e deja de domeniul trecutului. Părinții lui sărbătoresc: „Știam că va reuși. ​​După doi ani de suferință, este aici cu noi. Acum va începe o nouă călătorie”.

Sursa: CORRIERE DELLA SERA / Rador Radio România / Traducerea: Oana Avram