Povestea revistelor franțuzești de stânga Pif și Rahan. Cum se făcea contrabandă cu benzile desenate și gadget-uri în comunism

”Pifurile” și ”Rahanele”, reviste franțuzești de benzi desenate ale anilor 60-70-80 din secolul trecut, erau, în România, marfă de contrabandă pentru copii. Valoarea lor nu se cuantifica în bani, ci în schimburi mașinuțe de fier, cowboy sau indieni, renumitele mingi de fotbal Artex sau ”mingi de 35”.

Un fenomen social extrem de interesant, probabil irepetabil în lumea de azi a telefoanelor smart, a aplicațiilor și  a gadgeturilor. Tudor Roșu are o colecție impresionantă de reviste de benzi desenate din secolul trecut, și totodată și o colecție de povești legate de ele.

Tudor este istoric la Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia, dar și un pasionat al benzilor desenate occidentale, care circulau prin România comunistă. Are o colecție de peste 70 de reviste franțuzești și germane, o comoară pentru orice copil al anilor 80.

• ”Asta era bogăția copilăriei noastre pentru că erau foarte greu de obținut, erau rare. Se comercializau, să zicem așa, pe piața neagră, o piață neagră a copiilor. Copiii făceau trocuri sau le cumpărau de la alți copii. La noi banda desenată circula destul de puțin. Exista o singură pagină în revista Cutezătorii, mai exista Universul Copiilor care apărea trimestrial, cam astea erau variantele într-o epocă în care benzile desenate erau foarte răspândite…” spune Tudor Roșu.

Mai cunoscute, mai populare la noi erau revistele franceze, în special revista Pif și, ulterior, revista Rahan.

Tudor Roșu: ”Rahan a apărut de fapt inițial ca foiletoane în revista Pif, dar apoi s-au adunat toate aceste povești într-o colecție, în revista Rahan (…) Depinde și în ce stare erau, un Pif complet era mult mai valoros decât unul care era degradat sau la care îi lipseau pagini (…) Revista Pif a atins un milion de exemplare tiraj, un record pe care nicio altă revistă (de benzi desenate – n.r.) nu l-a atins și care este și astăzi în picioare. Vă dați seama dacă se comercializau și pe piața estică… Interesant cu Rahanele e că nu se găseau pe piața noastră deși erau printate în România, la București și se întorceau ca marfă de contrabandă”.

Pif Gadget, revistă comunistă

„Pif Gadget”, cum se numea de fapt, a apărut începând din anul 1969. Revista era tolerată în România, printre altele și pentru că nu era atât de străină de ideologia oficială a vremii. A apărut inuțial sub numele de ”Tânărul patriot” și era editată de Partidul Comunist Francez (PCF). Originile ei se pierd în perioada de dominație nazistă din Franța, când a apărut în ilegalitate. Din 1965 și-a schimbat numele în ”Vaillant, jurnalul lui Pif”, numele cățelului care era desenat în paginile ei.

Richard Médioni, fostul redactor-șef a declarat pentru crie ziarul l’Humanité că vânzările săptămânalului au atins în primii doi ani cifre uluitoare: 550.000 de exemplare vândute în medie pentru fiecare număr. El neagă însă intenția propagandistică a revistei.

• ”Mult timp, Vaillant și Pif au suferit de o reputație de ziar comunist, în climatul greu al războiului rece (…) Doream pur și simplu să transmitem idei generoase, precum respectul față de ceilalți, anti-rasism, gustul pentru libertate și pace, respingerea superstițiilor, încrederea în progres și alte valori umaniste”.

Patru ani mai târziu a devenit Pif Gadget și tot de atunci a început cu adevărat succesul. O mișcare de marketing considerată genială și acum, a fost responsabilă: fiecare număr era însoțit de un gadget, un cadou pentru copii. De la cărți de joc cu eroi de benzi desenate, sucuri, personaje de pluș, până la jucării care trebuiau construite colecționând mai multe numere: microscop, catapultă romană, aparat foto…

Recordul de vânzări a fost atins de două numere din anul 1970 și 1971: câte un milion de exemplare, spune Tudor Roșu. Nu întâmplător, pentru că cele două gadgeturi care au venit la pachet reprezentau ceva nemaivăzut: ouăle unui crustaceu care putea fi reprodus acasa într-un vas cu apă sărată, Artemias Salinas și larvele vii ale unui fluture care trăiește în Mexic, a cărui inimă bătea în palma micului cititor al revistei.

De ce se tipărea Rahan în România. Puțin peste 9.000 de exemplare din Pif ajungeau și în România, pe baza unei înțelegeri între comuniștii români și cei  francezi.

• De multe ori, gadgeturile nu ajungeau la cititori, fie ei și dintre răsfățatii vremii. Jucăriile erau luate și revândute pe piața neagră. ”Eu nu am văzut niciodată un Pif sigilat, cu gadget” a spus Tudor Roșu.

Se pare că banii rezultați în urma vânzării revistelor și gadgeturilor nu erau returnați francezilor, astfel încât s-a ajuns ca o tipografie de stat din România să tipărească gratuit revistele Rahan, drept compensație. Calitatea celor tipărite la noi nu era cea pe care o doreau francezii: coperta se îndoia la cele patru colțuri – așa recunoșteai un ”Rahan” românesc.

Rahan era povestea unui om preistoric ”evoluat”, inventat de artistul francez André Chéret. Părul său blond era în contradicție cu tenurile măslinii ale celorlalte personaje. Creatorii săi l-au transformat într-un utilizator al legilor fizicii pe care le descoperea singur și, în general, dușmanii săi erau vrăjitorii care îi țineau pe oameni în obscuritate. În plus, era neinteresat de valori materiale și nu deranja ideologic orientarea politică a României.

Dincolo însă de orice grilă de interpretare pe care cineva ar putea-o aplica astăzi, personajele acestor reviste au bucurat copilăria unor generații întregi de copii români ale acelor ani. Cu toate acestea, spune istoricul Tudor Roșu, nu e cazul ca în jurul lor să apară nostalgii pentru perioada comunistă.