Politolog german: „Putin vrea să distrugă ordinea creată după Războiul Rece”

După ce a susținut numeroase interviuri cu protagoniști în viață, le-a revizuit jurnalele și memoriile și, mai ales, a strâns nenumărate documente guvernamentale și de informații de-a lungul a zeci de ani, pe măsură ce au fost desecretizate în arhivele din întreaga lume, Kristina Spohr a publicat cartea intitulată „După zid. Reconstrucția lumii după 1989” (Ed.Taur, 2021), un eseu de referință pentru a înțelege schimbările care au transformat consiliul internațional în ultima parte a secolului XX. Politologul german analizează pentru ABC cheile acestui moment tulbure din Europa.

Interviul din ABC, preluat de Rador:

Reporter: Acest conflict este dovada vie că Războiul Rece s-a încheiat în fals?
Kristina Spohr: Vladimir Putin a lansat invazia sub pretextul unei „operațiuni militare speciale”, pretinzând că răspunde cererii de „ajutor” a „Republicilor Populare Donbas” (Donețk și Lugansk), pe care le recunoscuse cu doar trei zile în urmă.

El a mai susținut (fără nicio bază!) că ucrainenii au comis genocid împotriva rușilor în Donbas în ultimii opt ani. După cum a spus el, a vrut să „demilitarizeze și să denazifice Ucraina” și să-i aducă în fața justiției „pe cei care au comis crime sângeroase împotriva oamenilor pașnici, inclusiv a cetățenilor ruși”.

Ținta lui reală este însă mult mai mare decât Ucraina, nici mai mult nici mai puțin decât ordinea europeană creată sub egida americană după încheierea Războiului Rece și dezintegrarea Uniunii Sovietice. Pentru Putin, acest ordin post-Zid, bazat pe Principiile Helsinki din 1975 și pe Carta ONU din 1945, este un „imperiu al minciunii” al cărui obiectiv, așa cum a afirmat în declarația sa de război din 24 februarie, este „să ne pună în dificultate pentru ultima dată pentru a ne distruge complet. Cu toate acestea, pentru țări precum Estonia, Letonia și Lituania, care s-au luptat o mare parte a secolului al XX-lea pentru a scăpa de dominația rusă, această ordine europeană este piatra de temelie a libertății lor.

Putin încearcă să absoarbă Ucraina, pe care nu o recunoaște ca stat independent, și eventual alte părți ale „din exteriorul apropiat” de Rusia cum sunt fostele republici sovietice (precum Belarus, Moldova etc.). El a vorbit de multă vreme despre dorința lui de a reuni „pământurile istorice rusești” și de a restabili o Rusie puternică după treizeci de ani de umilire și marginalizare. Intenționează să-și impună voința prin forță militară. Putin își vede țara angajată şi într-o luptă împotriva prezenței americane în Europa. Din 2019, el și ministrul său de Externe, Serghei Lavrov, nu doar că au căutat ca Statele Unite să recunoască o lume multipolară, ci au declarat și că ordinea liberală este caducă.

Reporter: În cartea d-voastră vorbiţi despre marii actori care au jucat la sfârșitul acelei perioade întunecate pentru lume (Thatcher, Reagan, Bush, Kohl, Mitterrand, Gorbaciov…). Liderii actuali se ridică la înălţimea lor?
Kristina Spohr: Am văzut eforturi diplomatice intense, în special în Europa, ale unor lideri NATO/UE, președintele francez Macron și cancelarul german Scholz, care au făcut călătorii disperate la Kremlin pentru a preveni războiul. Dar dialogul singur nu a fost suficient. Kremlinul nu a fost descurajat și a ales războiul pe care îl plănuise de mult timp. De la începutul ostilităților, UE și-a consolidat legăturile. Germania a adoptat, de asemenea, o linie dură printr-un regim dur de sancțiuni și prin livrarea de arme și ajutor umanitar Ucrainei.

Din partea SUA, duo-ul Biden-Blinken a transmis, de asemenea, un mesaj clar și simplu. Înainte de război, ei au oferit Rusiei negocieri privind controlul armelor și măsuri de consolidare a încrederii, oferte pe care Moscova nu le-a acceptat. Dar ei au subliniat și faptul că statele trebuie să fie libere să-și aleagă alianțele, un principiu cheie de la Helsinki care stă la baza politicii nenegociabile de „uși deschise” a NATO. Ulterior, Biden și Blinken au condamnat categoric încălcările suveranității și integrității teritoriale ale Ucrainei. Ei au subliniat, de asemenea, un punct crucial: NATO nu are nicio obligație legală față de Ucraina. Granița sa în Europa de Est sunt statele baltice, Polonia, Slovacia și România. De asemenea, s-au angajat în discuții cu UE, inclusiv cu ţările membre care nu sunt în NATO, precum Finlanda.

Președintele finlandez Sauli Niinistö poate înțelege mai bine politicile Rusiei de intimidare și hărțuire. La urma urmei, țara sa a fost ținta unei invazii premeditate în 1939. În discursul său de Anul Nou, în urmă cu două luni, el a avertizat că Rusia intenționează să creeze sfere de interes în Europa, refuzând țărilor suverane oportunitatea de a-și alege aliații și amenințând că va ignora, chiar va submina, interesele statelor europene mai mici și ale UE.

Spre deosebire de 1989, când a fost posibil ca Occidentul să se angajeze în dialog, Putin a închis această perspectivă prin retorica, viziunea asupra lumii și acțiunile sale. Pentru Biden, Macron sau Scholz, diplomația este acum ca și cum ai încerca să baţi din palme cu o mână, din moment ce Putin a transformat cealaltă într-un pumn care a lovit Ucraina. Acești lideri au dreptate să-și exprime nu numai dezgustul față de această violență, ci și angajamentul lor ferm de a apăra toți membrii NATO.

Reporter: Cu Biden, se pare că Statele Unite au renunțat la rolul de „jandarm mondial”, strategie care a început cu Trump.
Kristina Spohr: Rolul Statelor Unite ca „poliție mondială” a fost întotdeauna exagerat. Politica lui în timpul Războiului Rece a fost de a construi poziții de forță care să împiedice Uniunea Sovietică să se extindă. Aceasta a fost gândirea din spatele politicii de izolare a lui Kennan, care a atins apogeul cu Planul Marshall și NATO în 1948 – 49. A fost și gândirea din spatele „pactomaniei” lui Eisenhower în anii 1950, culminând cu crearea Organizației Tratatului Asiei de Sud-Est (SEATO). Statele Unite au intrat în război în Coreea în 1950, în primul rând pentru a-și proteja aliatul sud-coreean împotriva unui act de agresiune comunistă. Și-au consolidat implicarea în Vietnamul de Sud cincisprezece ani mai târziu din același motiv.

Primul Bush a intrat în război în 1991 sub pretextul construirii unei noi ordini mondiale, dar numai după agresiunea clară a lui Saddam Hussein împotriva Kuweitului și cu sprijinul Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite (cu votul favorabil al Uniunii Sovietice și abținerea Chinei). Al doilea Bush a vorbit despre necesitatea răspândirii democrației în Orientul Mijlociu, dar războiul din 2003 împotriva lui Saddam, alimentat de o politică de schimbare a regimului, a venit pe fundalul frenetic al zilei de 11 Septembrie și al războiului împotriva terorismului.

Această nouă criză readuce Statele Unite la vechile simplități ale Războiului Rece. A oferit Washingtonului oportunitatea de a injecta din nou scop și energie în NATO (o alianță de apărare și o platformă de cooperare în materie de securitate). Politica Războiului Rece a Americii a avut întotdeauna mai mult succes în Europa de Vest decât oriunde altundeva, deoarece a fost un „imperiu la invitație”: mulți europeni doreau sprijinul Washingtonului. Încă o fac, nu în ultimul rând pentru că ei continuă să se teamă pe bună dreptate de Moscova.

Reporter: Există îndoieli cu privire la conducerea Uniunii Europene în geopolitica mondială și se vorbește multe despre „slăbiciunea” acesteia. Ar putea această agresiune a lui Putin să trezească Europa Veche?
Kristina Spohr: Absolut. Din Suedia până în Olanda, Germania, Spania și Cehia, multe țări sunt unite de regimul de sancțiuni și de furnizarea de tehnică militară Ucrainei. Am asistat, de asemenea, la o unitate fără precedent între lideri, inclusiv critici UE, precum premierul ungar Viktor Orban, care au subliniat rolul UE în răspunsul împotriva agresiunii deschise a Rusiei. Vocile populiste pro-Putin, cândva din ce în ce mai puternice în Europa centrală, s-au evaporat în fața amenințării comune. Ele au fost înlocuite de dorința de a proteja și susține caracterul și regulile care au guvernat afacerile europene de la cel de-al Doilea Război Mondial. Chiar și Marea Britanie a încercat să se orienteze în aceeași direcție cu răspunsul UE.

Reporter: Ce părere aveți despre poziția Chinei, aparent neutră (sau cu mesaje contradictorii: apără integritatea Ucrainei, dar nu se opune Kremlinului)?
Kristina Spohr: Se pare că există un fel de înțelegere între China și Rusia care a determinat regimul de la Beijing să tolereze în liniște acțiunile lui Putin. Cea mai evidentă manifestare a fost abținerea sa în Consiliul de Securitate al ONU privind rezoluțiile de condamnare a războiului. Poate că această toleranță a fost rezultatul întâlnirii Putin-Xi Jinping de la Beijing la începutul Jocurilor Olimpice de iarnă. În timpul călătoriei lui Putin în China, cele două guverne au emis o declarație de peste 5.000 de cuvinte în care lăudau un parteneriat fără „zone interzise”. Acest document, presărat cu punctele de discuție preferate între Rusia și China, părea a fi un apel către națiuni să stabilească sfere de influență în regiunile lor respective. De asemenea, probabil că a subliniat „sprijinul tacit” al Chinei pentru amenințările rusești (inclusiv război) la adresa Ucrainei. Pe 25 februarie, a doua zi după invazie, regimul chinez a proclamat că respectă suveranitatea Ucrainei, dar a insistat și că preocupările de securitate ale Rusiei trebuie luate în serios. Ca răspuns, Biden a subliniat că orice țară care susține atacul Rusiei ar fi „pătată prin asociere”. Administrația sa a mai spus că companiile chineze se vor confrunta cu consecințe dacă vor să ajute Moscova să se sustragă de la controalele la export impuse de țările occidentale. În mod clar, acesta ar putea fi începutul unei serii de provocări ruso-chineze la adresa ordinii mondiale, care în cele din urmă ar putea acoperi Asia de Est, precum și securitatea europeană, rezistența democratică și sistemul financiar global.

Reporter: Cum va fi ordinea mondială după acest război?
Kristina Spohr: Acest lucru este foarte greu de judecat, în parte pentru că nu știm sigur cum va acționa China. Depinde și de rezultatul militar din Ucraina. O victorie relativ rapidă a Rusiei, care pare puțin probabilă, l-ar putea încuraja pe Putin să vizeze țările NATO, începând cu Estonia (de remarcat că Putin numără statele baltice printre fostele republici sovietice și „din exteriorul apropiat” în ciuda faptului că acestea au ajuns anexate URSS după pactul Hitler-Stalin din 1939, după două decenii de independenţă). Sau ar putea testa apărarea Finlandei și Suediei, membre ale UE (dar nu ale NATO). O insurgență prelungită în Ucraina va slăbi în mod evident puterea rusă, dar ar putea provoca și escaladarea lui Putin, așa cum au făcut și alte țări care s-au confruntat cu o dilemă similară, din Japonia în China în 1941 până la Statele Unite în Vietnam în 1970.

Ordinea mondială depinde și de viitorul politic al lui Putin, care va fi probabil determinat de starea câmpului de luptă din Ucraina, de modul în care economia rusă supraviețuiește sub sancțiuni și dacă rușii se vor ridica vreodată împotriva conducerii sale din ce în ce mai agresive și autoritare.

Ceea ce pare probabil este că Occidentul va ieși mai unit. Pentru moment, cel puțin, Washingtonul nu mai este cuprins de unilateralismul lui Bush Jr. și Trump. Dar, indiferent de ce se va întâmpla la Washington după alegerile din 2024, se conturează o Europă mai puternică și mai închegată, din Portugalia până în Polonia, din Italia până în Finlanda, al cărei punct de sprijin actual este la Paris, condus de volubilul Macron, și la Berlin, unde surprinzător de oțelitul Scholz simbolizează o țară mai sigură decât a fost în amintirea recentă.

Traducerea Rador: Rodezia Costea / Sursa foto: Kremlin.ru