„Paradoxul fricii”: Cum pot filmele de groază să îți calmeze anxietatea

Deși poate părea ciudat, fricile, sângele și suspansul nu sunt doar instrumente de speriat spectatorii — ci pot deveni, paradoxal, o formă de terapie emoțională. În perioadele de stres sau anxietate, filmele de groază pot ajuta creierul să gestioneze frica, incertitudinea și tensiunea, într-un mod sigur și controlat, scrie BBC.

Când aveam 16 ani, am avut ideea „grozavă” de a organiza o seară de filme. Un prieten a adus The Exorcist. Două ore mai târziu, priveam prin degete, întrebându-mă cum pot alții să se bucure de ceva atât de terifiant. De fapt, aceeași întrebare și-au pus-o și filosofii și psihologii de-a lungul timpului: de ce căutăm voluntar frica, când instinctul ne spune să fugim de ea?

„Paradoxul groazei este un mister vechi,” explică Mark Miller, cercetător la Universitatea Monash din Australia. „Suntem programați să evităm lucrurile periculoase și respingătoare, dar totuși suntem atrași de ele.”

Psihologii cred că am găsit, în sfârșit, un răspuns: filmele de groază stimulează acele procese din creier care ne ajută să facem față incertitudinii. Cu alte cuvinte, poveștile horror ne permit să „exersăm” frica într-un cadru sigur — iar acest lucru ne pregătește mai bine pentru evenimente reale.

Cercetătorul Coltan Scrivner, autorul cărții Morbidly Curious: A Scientist Explains Why We Can’t Look Away, spune că fascinația noastră pentru povești înfricoșătoare e la fel de veche ca limbajul.
„Primele texte scrise din lume, cum e Epopeea lui Ghilgameș, descriau demoni și monștri,” afirmă el. „Frica este un instrument de învățare — ne ajută să înțelegem și să anticipăm pericolele din jur.”

Scrivner a identificat trei tipuri de spectatori de filme horror:

• „Adrenaline Junkies” – cei care adoră senzația fizică a fricii; se simt mai vii datorită adrenalinei.

• „White Knucklers” – nu iubesc frica în sine, ci sentimentul de a o depăși; văd în groază o lecție despre curaj.

• „Dark Copers” – folosesc filmele de groază ca un instrument pentru a gestiona anxietatea; compară pericolele reale din viața lor cu cele, fictive, de pe ecran, simțindu-se astfel mai în siguranță.

Pentru fiecare dintre aceste grupuri, frica devine un exercițiu de control emoțional.

Atât Scrivner, cât și Miller susțin că poveștile horror ne ajută să ne antrenăm reacțiile la stres.
„Filmele de groază ne oferă ocazia să ne jucăm cu teama,” spune Miller. „Putem experimenta stări de teroare sau dezgust fără consecințe reale — suntem în siguranță pe canapea, cu telecomanda în mână.”

Creierul folosește aceste experiențe pentru a-și perfecționa „mecanismele de predicție” — procesele care ne ajută să anticipăm și să gestionăm situații imprevizibile. Cu cât ne obișnuim mai mult cu incertitudinea, cu atât devenim mai rezilienți.

Scrivner merge mai departe: el crede că poveștile de groază pot fi folosite în terapie, mai ales pentru persoanele cu anxietate.
În Olanda, cercetătorii au dezvoltat un joc video terapeutic numit MindLight, în care copilul jucător poartă o cască EEG ce măsoară calmul mental. Jocul se desfășoară într-o casă bântuită, iar lumina personajului din joc devine mai puternică pe măsură ce copilul se liniștește. Dacă reușește să rămână calm în fața monștrilor, aceștia se transformă în pisicuțe prietenoase.

Rezultatele au fost uimitoare: copiii care au jucat MindLight au prezentat o reducere semnificativă a anxietății, similară cu cea obținută prin terapie cognitiv-comportamentală.

„Este o dovadă clară că frica, gestionată corect, poate vindeca,” spune Scrivner. „Filmele sau cărțile horror pot funcționa la fel — ne ajută să ne reprogramăm reacțiile emoționale.”

Departe de a fi dăunătoare, filmele de groază pot deveni o unealtă psihologică: ne învață să ne confruntăm cu frica, să o controlăm și să trăim mai împăcați cu incertitudinea.

Așa că, dacă ai evitat până acum filmele horror din teama de a nu visa monștri, poate merită să le mai dai o șansă. Poate că fricile de pe ecran te vor ajuta să-ți calmezi fricile din viața reală.

Sau, cum spune Scrivner, „poate descoperi că curiozitatea morbidă te poate duce exact acolo unde ai nevoie: spre liniște.”