“Nu vom uita că România a salvat 400.000 de evrei” – președintele Israelului Shimon Peres la București, în 2010 – o jumătate de adevăr cât o minciună

De câte ori nu ați citit această aserțiune menționată ca argument cu precădere de către antisemiți și negaționiști ai Holocaustului? Ei uită sau mai bine zis se fac că uită cea de-a doua jumătate de adevăr, total neconvenabilă lor.

Președintele de atunci al Israelului, Shimon Peres, aflat în prima vizită de stat a unui șef de stat israelian la București în august 2010, a declanșat o controversă când a declarat că România a salvat 400.000 de evrei în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Ca urmare a protestelor venite imediat din partea Centrului Simon Wisenthal de la Viena, președintele Peres s-a corectat în timpul unei vizite efectuate vineri, 13 august, la Memorialul Holocaustului de la București. În discursul său rostit în limba ebraică, președintele Peres a menționat că a existat o perioadă „crudă și nedreaptă” în România celui de-al Doilea Razboi Mondial, când „bărbați, femei și copii nevinovați au fost victimele unor asasini români, doar pentru vina de a fi fost evrei„.

Președintele Peres se referea fără îndoială la concluzia raportului Comisiei Internaționale de Studiere a Holocaustului din România “Elie Wiesel”, care în 2003 – 2004, la cererea președintelui României de la acea vreme, Ion Iliescu, a elaborat un Raport Final, în care se afirmă că regimul Antonescu (nu românii sau poporul român) se face responsabil de moartea unui număr de 280000 – 380000 de evrei și 11000 de romi. De altfel, unul dintre vice-președinții Comisiei Wiesel a fost Tuvia Frilling, directorul general al Arhivelor Statului Israel, al cărui președinte era în 2010 Shimon Peres.

La conferința de presă comună cu omologul său, Traian Băsescu, președintele Peres declarase în ziua precedentă, joi 12 august:  “Nu vom uita niciodată că, în perioada cea mai întunecată a Europei, în perioada nazistă, românii au salvat vieţile multor evrei de aici, 400.000 de evrei, care au venit în Israel şi au contribuit şi contribuie la construirea Israelului.”

Declarație în ebraică, netradusă

Un martor al vizitei la București a președintelui Peres a fost Maximilian Marco Katz, directorul organizației Monitorizarea și Combaterea Antisemitismului care povestește în exclusivitate pentru G4Media cum s-au desfășurat evenimentele de atunci și dă și o explicație a trecerii aproape neobservate a celei de-a doua declarații a șefului statului israelian:

• ”Președintele Shimon Peres a mulțumit României pentru salvarea celor 400.000 de evrei în cadrul evenimentului care a avut loc la Templul Coral, am fost acolo în acea seară. Imediat după declarația despre care știam ce efect va avea am cerut să schimb câteva cuvinte cu dânsul. M-am văzut cu președintele acolo la Templul Coral la câteva minute după acel discurs. I-am explicat care va fi reacția și faptul că spusele sale vor fi folosite de negaționiști. L-am rugat să îndrepte situația creată prin menționarea clară a victimelor Holocaustului din România, așa cum sunt ele menționate in Raportul Comisiei Wiesel și așa a procedat a doua zi la Monumentul Holocaustului din București, când a vorbit despre victime, despre responsabilitatea regimului Antonescu, a spus lucrurilor pe nume tare și clar. Numai că, spre deosebire de seara precedentă, presa cu greu a fost prezentă și de față am fost doar câțiva oameni, de la Institutul Wiesel, de la Federația Comunităților Evreiești, de la Ambasadele Israel si SUA, din partea guvernului. Discursul a fost ținut în ebraică FĂRĂ CA CINEVA SĂ TRADUCĂ! Am  întrebat: cine traduce? Dar nu a răspuns nimeni”, a declarat Maximilian Marco Katz pentru G4Media.

Răzgândire, nu salvare

Prima declarație a președintelui Peres nu era factual incorectă, pentru că ea reflecta doar jumătate de adevăr. În perioada 1941 – 1942, statul român, condus de dictatorul Ion Antonescu, a inițiat și pus în executare o politică de nimicire sistematică a populației evreiești din România și Transnistria.

Acestei politici i-au căzut victimă cu precădere evrei din Basarabia, Bucovina (inclusiv partea de sud, neocupată de Stalin în iunie 1940), Herța, Dorohoi (județ neocupat de Stalin în iunie 1940) și Transnistria (ocupată de trupele române în vara anului 1941 și care nu făcea parte din România în iunie 1940). Nimicirea a avut loc inițial prin execuții sumare (“Curățirea terenului” – cu precădere în zone rurale din Basarabia și Bucovina) în iulie – august 1941 și apoi din toamna aceluiași an a început deportarea în masă a populației evreiești din aceste provincii în lagăre din Transnistria, unde un număr însemnat și-au pierdut viața, fiind executați sau au murit de malnutriție, boli și frig.

Antonescu acceptase inițial un plan german de deportare a întregii populații evreiești din restul țării (Regat și sudul Transilvaniei, neocupat de Ungaria) în Polonia, în lagărul de exterminare de la Belzec. În vara anului 1942 când războiul începuse să meargă rău pentru România, Antonescu s-a răzgândit și s-a opus punerii în aplicare a planului german, nu înainte de a ordona deportarea în Transnistria a unui număr de 25.000 de romi, dintre care 11.000 au pierit acolo. Inutil de spus că Antonescu nu a suferit niciun fel de represalii din partea Germaniei naziste pentru refuzul său, după cum nu avusese parte de presiuni din partea lui Hitler în 1941 – 1942 atunci când a organizat și pus în executare Holocaustul din Basarabia, Bucovina și Transnistria.

Pentru antisemiți, negaționiști, adulatori ai lui Antonescu și neo-fasciști această întoarcere cu 180 de grade a dictatorului cunoscut pentru antisemitismul său echivalează cu o “salvare” a evreilor din România. Prima parte a guvernării lui Antonescu este “uitată” de acești apologeți ai genocidarului dictator.

Da, 400.000 din cei 800.000 de evrei trăitori în România în 1940 au supraviețuit războiului, dar este greșit să spui că ei au fost salvați de către cel care se pregătea să-i trimită la moarte așa cum a făcut-o fără niciun fel de mustrare de conștiință pentru alte sute de mii de evrei până în vara lui 1942.

Separat, un număr de 130.000 dintre evreii care trăiau în 1940 în nordul Transilvaniei anexat de Ungaria au fost nimiciți de naziști cu complicitatea autorităților maghiare, după ocuparea Ungariei de către Germania pe 19 martie 1944, adăugându-se celor nimiciți de regimul Antonescu și ridicând totalul evreilor din România Mare a anului 1940 uciși la 400.000.

Au fost români care au salvat evrei, punându-și în primejdie propria lor viață. Printre aceștia, Regina Mamă Elena (care a fost probabil persoana cu cea mai mare influență pe lângă Antonescu în legătură cu răzgândirea acestuia produsă în 1942), primarul Cernăuțiului, Traian Popovici (creditat cu salvarea de la deportare în Transnistria a circa 20000 de evrei) sau Viorica Agarici, care a salvat viețile a sute de evrei de la Roman în “trenurile morții” din iulie 1941.

Aceștia, dar și alte zeci de oameni simpli au fost recunoscuți de Memorialul Holocaustului Yad Vashem de la Ierusalim, care le-a acordat titlul de “Drept între Popoare”. Aceștia sunt românii (dar și alte naționalități) care au salvat evrei în România condusă de dictatorul antisemit, Ion Antonescu. Ar fi bine ca cei care speculează declarația președintelui Peres – prima, înainte de revenire – să privească perioada 1940 – 1944 în întregul ei și să nu rețină de acolo doar ce le convine.