La graniță cu rușii. În satele-problemă din Transnistria, controlate de Chișinău (II) – Corespondență din Republica Moldova

Am trecut Nistrul cândva după prânz, printr-un punct de control ”trilateral”, adică prin care nu mișunau doar trupe de supraveghere ruse și moldovene, ci și transnistrene. 

Din larma care zdruncina un Ford mic și vechi cu care coboram de câteva ore din nord, prin satele așezate de-a lungul graniței cu Transnistria, în mașină s-a lăsat deodată liniștea. 

Ne-așteptau toți ”pacificatorii” pe pod, umflați cu veste antiglonț și căști de două ori cât capul, cu puști de la piept până-n picioare și tancuri pe care atârna steagul Rusiei. N-a mai vorbit nimeni până am întâlnit primii oameni. 

Soarta și ”coturile” Nistrului

Intrasem într-un ”cot” locuit de moldoveni, un cot pe care Nistrul l-a făcut într-un moment de rebeliune, când a virat la dreapta în loc să curgă tot înainte. În acest cot modelat de soartă, în ciuda rusificării forțate, moldovenii au continuat să fie majoritari într-o proporție covârșitoare. 

Astfel că primii președinți după căderea URSS și proclamarea independenței Republicii Moldova, comuniștii Boris Elțîn și Mircea Snegur, au decis să traseze o așa-zisă zonă de securitate, un fel de scut între transnistrenii și moldovenii care se măcelăreau de-a lungul Nistrului. 

Așa au apărut ”pacificatorii” ruși, Comisia Unificată de Control (CUC), Formatul de Pacificare Militară (FPM) și alți termeni-satelit care vorbesc despre pace în jurul conflictului din regiune. 

În realitate, dincolo de zona de securitate instituită în 1992, au continuat să existe mai multe sate-problemă unde tensiunile zvâcnesc fără întrerupere. Sau, cum ar spune un localnic, aici vecinii se sfădesc și nu e frumos. 

Încordarea nu dispare în comunitățile astea pentru că, deși teritorial ele se află pe malul stâng al Nistrului, adică în Transnistria, satele de-aici sunt controlate de Guvernul de la Chișinău și aparțin administrativ de Republica Moldova. 

Dar ce este Transnistria și cum a apărut?

Șantajul rusesc și împrumutul șerifului 

Transnistria a fost scrijelită pe hartă de sovietici ca o formă de șantaj la adresa României, după ce Basarabia, care aparținuse Imperiului Rus începând cu 1812, a fost integrată în granițele românești la 1918. 

Stalin a înființat Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, ceea ce astăzi numim Transnistria, la 12 octombrie 1924, iar de-atunci Kremlinul folosește fâșia dintre Moldova și Ucraina ca instrument de șantaj și la adresa Chișinăului, Kievului, UE și NATO. 

În 2022, în Transnistria se aflau ilegal 1.600 de militari ruși care păzeau depozitele uriașe de armament și muniție deținute de Federația Rusă din perioada sovietică, dar și fâșia pro-rusă are propria armată formată din aproximativ 5.000 de militari, polițiști și agenți ai serviciului secret.

Transnistria nu poate fi independentă economic, depinde exclusiv de ajutor financiar extern, iar acest lucru s-a văzut cel mai limpede în criza gazelor din ianuarie 2025, când fâșia a rămas fără încălzire din cauza sistării gazelor de către Rusia, pe fondul unui conflict cu Chișinăul. 

Presa internațională a vorbit atunci despre riscul unei ”catastrofe umanitare”, iar o analiză Deutsche Welle Moldova prevestea în luna august ”colapsul Transnistriei”, pe fondul scăderii masive, de peste 10 ori, a exporturilor regiunii transnistrene către Rusia.

Nu mai devreme de anul trecut, liderul separatiştilor de la Tiraspol, Vadim Krasnoselski, ameninţa cu un ”război mondial” dacă Republica Moldova ar încerca să reintegreze Transnistria. 

Un război mondial pornit de liderul separatist al cărui capitală Tiraspol s-a salvat în momente critice din 2025 cu banii oligarhului Victor Gușan, care controlează de facto întreaga fâșie prin lanțul comercial ”Sheriff” și care a livrat autorităților un ”ajutor caritabil” de 1,8 milioane de dolari. 

Asta după ce același șerif a propus în 2016 un împrumut fără dobândă de 26 de milioane de dolari pentru plata datoriilor pe care autoritățile de la Tiraspol le aveau la bugetarii transnistreni. 

Însă nu poți să înțelegi cu adevărat cât de complicată e situația de-acolo decât abia atunci când o iei de-a lungul graniței și încerci să rămâi în Moldova, fără să intri din greșeală la ruși.

De-a lungul graniței, pe malul moldovenesc

Noi am pornit din Sănătăuca, aproape cel mai nordic sat de pe graniță, despre care legenda spune că ar fi fost numit așa după ce niște bolnavi de ciumă s-ar fi refugiat și vindecat miraculos acolo. 

Azi mai are vreo 2000 de localnici, iar numărul scade continuu în timp ce tinerii își iau bagajele și cetățenia română și se stabilesc în UE. Nu e de mirare că oamenii de-aici stau cu spatele la Nistru și privesc în partea cealaltă.  

”Ce-a venit bun de la ruși?”, ne-ntreabă un localnic de 71 de ani. 

Cu întrebarea asta la care eu n-am căutat și el n-a așteptat răspuns am coborât spre primul oraș din drum, Șoldănești, botezat după numele unui boier care se trăgea dintr-o familie veche, spun oamenii că de-o vârstă cu descălecatul Moldovei.

În perioada interbelică, aici a fost înființată o fabrică de fermentat tutun care și-a atins apogeul în ultimii ani din comunism, iar apoi a urmat cursul tuturor celorlalte fabrici, în direcția fier vechi. 

Într-o biserică din Șoldănești am întâlnit oameni aduși cu taxiul din Transnistria la ”vindecare”, la preoți ”cu har” de-aici, oameni în scaun cu rotile, cu alte dizabilități sau cu vizibile suferințe, care intrau în biserică ca la sanatoriu. Femeile se vânzoleau grăbite, închinându-se până-n asfalt, toate în fuste și cu capetele înfășurate în baticuri. 

Toți se-nchinau la dumnezeul rus, căci preotul lor recunoaște doar Biserica rusă și rostogolește propaganda Kremlinului prin fițuica ”Sare și lumină”, apropiată de fugarul Ilan Șor și care a contribuit masiv la propagarea fake-news-urilor anti-Occident și anti-UE în campania electorală parlamentară din Moldova. 

Unul dintre fake-uri vorbește despre profesorii cărora ”li se recomandă să susțină schimbarea de sex la copii” și să țină lecții de gen încă din primele clase, fapt negat vehement de Ministerul Educației de la Chișinău.

A fost imposibil să nu-mi țâșnească mintea la Teodosie al nostru, șeful propagandei ruse la mine acasă, în Dobrogea, care îl consideră pe Putin un iubitor de țară și un sfânt ctitor de biserici. 

Și de cadavre.

Cu gândul la ruși am ajuns la Rezina, unul dintre cele mai populate orașe de pe granița cu Transnistria, are aproximativ 11.000 de locuitori.

De sus până aici comunitățile sunt sărăcăcioase, dar se simte influența banilor europeni în străzi, în instituții de învățământ reabilitate, în reacțiile oamenilor când îi întrebăm ce aleg între Rusia și UE. 

”Europa, vrem mai bine apăi, nu mai rău” e explicația scurtă și nepretențioasă a unei femei trecută de 40 de ani.  

Waze nu știe geopolitică

Avem deja aproape 4 ore de mers cu mașina și alte două pe jos, prin sate, începem să obosim, deci să vorbim. Tare. Unii peste alții. Discuțiile din mașină încep să semene cu prânzul într-o familie de greci și, doar câțiva kilometri mai încolo, cu prânzul într-o familie extinsă de italieni.

E momentul în care fără să vrem aproape intrăm într-un punct de control și tot ce ne-a oprit a fost pușca unuia din militari. A fost suficient s-o vedem ca să căscăm ochii pe indicatoarele cocoțate pe stâlpi. Urma să intrăm în Râbnița, unul din cele mai mari orașe transnistrene de pe graniță, omologul Rezinei moldovenești. 

Colegul care conducea nu participa cu strigăte la prânzul italian, fusese atent la indicațiile aplicației, doar că, ce să vezi, Waze nu știe geopolitică, nu a auzit de comisia unificată de control, nici de ”pacificatori”, el știa doar drumul cel mai scurt.

Și, la fel ca-n viață, uneori drumul cel mai scurt trece prin teroare.

Când s-o-mpărțit norocu’. Și apa   

Era după prânz când am ajuns la Vadul lui Vodă, aproape de Chișinău, acolo unde se spune că Ștefan cel Mare ar fi întins o masă uriașă și bogată și ar fi încins o petrecere după o victorie cu tătarii de pe malul Nistrului. De unde și ”vadul lui vodă”. 

Aici e unul dintre punctele de control trilaterale, unde te-așteaptă să te treacă Styxul nistrean militari ruși, moldoveni și transnistreni. 

Presa a relatat în 2012 cum un soldat rus de la punctul ăsta de control a ucis un tânăr din satul Pîrîta, primul după ce treci Nistrul și ajungi în zona de securitate, pentru că nu ar fi oprit la semnalele militarului. Tot aici un grup de ”pacificatori” transnistreni a instalat o barieră fără acordul Comisiei Unificate de Control, dar bariera a fost ridicată de localnicii din împrejurimi. 

Unul din drumurile care pleacă din punctul ăsta de control duce într-o „enclavă” moldovenească, ca un șirag de comune, unde rușilor nu le-a ieșit, iar localnicii din cotul format de Nistru au rămas sub controlul Chișinăului. 

Însă tocmai acest puzzle stricat este motivul pentru care în satele astea tensiunile nu se sfârșesc niciodată, iar conflictul nu este înghețat, ci mocnește și, de multe ori, cu vâlvătaie, fix din cauza locurilor parcă așezate strâmb. 

Spre exemplu, primul mesaj pe care-l vezi după ce treci de mitralierele și tancurile rușilor de pe pod este unul de mulțumire pentru ”poporul american”: ”Reabilitarea sistemului de irigare Coșnița, finanțat de poporul american”, scrie pe o pancartă uriașă aproape de intrarea în Pîrîta.

În zona asta s-a filmat ”Carbon” (2022), o proiecție despre doi tineri care vor să se înroleze și să participe la luptele de pe Nistru, din anii ‘90 și care a fost nominalizarea Republicii Moldova la Oscar, la categoria filme străine. N-a fost selectat, dar este cel mai vizionat film de la ei, mai vizionat de moldoveni și decât ”Avatar”. 

Coșnița, comuna la care fac referire localnicii în mesajul de mulțumire pentru americani, este următoarea după Pîrîta și și-aici au intrat bani stricați din Occidentul decadent: Pohrebea, unul din satele Coșniței, s-a dezvoltat rapid în ultimii ani cu bani elvețieni. Cu 5 milioane dolari buget total pentru proiecte, localnicii și moldovenii care au plecat din țară și-au deschis restaurante și pensiuni și au dezvoltat satul de pe malul Nistrului, în parteneriat cu autoritățile publice și mediul privat.

Cu toate astea, moldovenii din satele de peste Nistru sunt rezervați în fața banilor care vin de-afară, copiii lor mai degrabă rămân în țară, iar ei se-arată eurosceptici până la proba contrarie, asta însemnând până când pensiile lor vor ajunge la nivelul celor din UE. 

Mulți dintre ei sunt nostalgici după URSS, spun că atunci era mai rău cu banii, dar mai bine ”din punct de vedere uman”, pentru că toată lumea era la fel, nu unul mai bogat și altul mai sărac și ”nimeni nu umilea pe nimeni”.  

Se înțeleg ”foarte bine” cu vecinii lor transnistreni, n-au conflicte, iar de vină pentru situație sunt politicienii. Ei sunt neutri, nu vor nici cu UE, nici cu Rusia, ci doar să trăiască mai bine. 

Sunt mult mai certați cu camerele foto sau video, nu vor să fie văzuți sau auziți ce vorbesc, încep să se deschidă abia când îți pui aparatura în traistă. 

Atunci îți explică cum nu e chiar așa de bine cu rușii în coastă, dar n-au încotro, pentru că sunt patrioți și nu-și lasă pământurile. Au nevoie de banii UE, le-ar plăcea în Occident, dar nu vor sfadă cu vecinii. 

Pe transnistreni i-ar fugări dacă ar putea pentru că din cauza fâșiei lor ”pe care o vor țară” rutina și liniștea le-au fost tulburate.   

Cu câteva zile înainte de alegerile parlamentare, autoritățile de la Chișinău au decis să mute secțiile de votare de-aici pe malul moldovenesc al Nistrului din cauza amenințărilor cu bomba sau a provocărilor. 

Iar Rusia a alimentat cultul fricii și al urii cu informații false ventilate coordonat pe Telegram, spre România, care ar urma să intervină militar în Transnistria după ziua alegerilor. 

”Dacă vă spun tot ce știu, mă-mpușcă”

Una peste alta, nici geografia nu e lină în toate comunele moldovenești din Transnistria, iar ăsta e un alt motiv de încordare a relațiilor dintre moldovenii de-acolo și transnistreni. 

Spre exemplu, Molovata Nouă aparține administrativ de Republica Moldova, dar satul său Roghi aparține administrativ de Transnistria. 

Iar noi în Droțcaia ne simțeam ca la capătul lumii atunci când căutam să ne reconfigurăm traseul alegând doar străzile care rămâneau în spațiul controlat de moldoveni și nu se lungeau până la transnistreni. 

Căci, da, în ”enclavele” românești de peste Nistru nevralgia teritoriului e atât de mare că ajunge până într-acolo încât la împărțeală n-a fost ”o comună la tine, una la mine”, ci un trotuar cu tufe și unul sub tancuri.      

Dar străzile prelungite în Transnistria pot să fie și explicația pentru care comuna cu doar 2500 de locuitori are restaurante, cafenele, vile în construcție și mașini de lux pe străzi. 

Localnicii povestesc cum ei cred că oligarhii moldoveni și mafia din Transnistria își dau mâna în afaceri, iar ”contrabanda de-aici acolo și de-acolo aici” i-a îmbogățit nu numai pe capii crimei organizate, dar a umflat și afaceri locale în satele înșirate de-o parte și de alta a Nistrului.

”Da’ dacă vă spun tot ce știu, ăștia mă-mpușcă”, mă repede bărbatul de pe trotuarul celălalt. 

Corespondență din Republica Moldova, publicată și în Info Sud-Est și Context.ro. A contribuit Cristian Andrei Leonte. 

GALERIE FOTO