Închisoarea de weekend, alte invenții ‘exotice’ și de ce au fost ele abandonate în Occident? Despre nevoia de coerență și rațiune

Plenul camerei Deputaților a adoptat, astăzi, un proiect de lege privind unele măsuri alternative de executare a pedepselor. Proiectul aduce multe noutăți în peisajul execuțional penal din Romania, unele mai exotice decât altele. Vom avea de aici înainte monitorizare electronică, închisoare de weekend, detenție la domiciliu etc. Aceste prevederi vor schimba semnificativ atât experiența subiectivă a celor condamnați, cât și percepția publicului și a magistraților cu privire la cum și de ce pedepsim.

Ceea ce am înțeles foarte clar în ultimele luni a fost că România nu are o politică penală explicită, dezbătută cu publicul și asumată de către clasa politică. Neavând un cadru general în interiorul căruia să definim pedepsele și modul lor de executare, am permis unor parlamentari vremelnici să se joace, uneori iresponsabil, cu tot felul de idei și invenții. Desigur, veți spune, aceștia sunt la putere și au tot dreptul să legifereze. Da, așa este, aș răspunde, însă priviți la calitatea dezbaterilor și la documentarea prealabilă de care se bucură aceste proiecte! Ar fi poate util să ne amintim ce documentare a stat în spatele Codului penal din 1937. Aproape fiecare articol din Cod a fost discutat și comentat de distinși juriști ai vremii – Pavelescu, Dongoroz etc. – din perspective comparate și din punctul de vedere al aplicabilității sale în context romanesc. Ce avem astăzi? O mașina de vot care impune texte de lege insuficient de bine gândite, fără o analiză preliminară măcar asupra impactului (uman sau financiar), fără o discuție asupra fezabilității acestora și fără o analiza comparativă cu alte state europene.

Așa cum spuneam, aceste improvizații sunt posibile din cauză că Romania nu are și nici nu și-a propus sa aibă o politica penală. Un alt risc important al absenței unei politici penale clare este acela al lipsei de coerență. Fără o politică penală clară care să arate cum vrem să pedepsim, pe cine, care sunt alternativele, cum folosim pedeapsa cu închisoarea, care este rolul victimei etc., este foarte posibil să apară în sistemul pedepselor tendințe contradictorii sau confuze. Putem, spre exemplu, să ne propunem să reducem populația penitenciară, iar în același timp să calculăm pedeapsa în caz de recidivă, folosind metoda cumulului aritmetic și nu pe cel juridic. Putem avea reglementări mult mai severe pentru minorii care nu răspund penal și comit fapte penale decât pentru infractorii adulți.

Recomandări Video:

Articolul continuă mai jos...

Explicațiile unui istoric despre nostalgia după ziua de 1 Mai în regimul Ceaușescu

4:31

Câteva idei despre cum să faci din grătar o masă sănătoasă

4:50

Cum eviți mirosul neplăcut la pornirea aerului condiționat în mașină

1:39

Sfaturi despre cum să faci față meselor de Paște ca să nu îți afecteze dieta

4:31

Din scaunul rulant, campion național la raliu intrat în Cartea Recordurilor

4:58

Ca orice document de politică publică, politica penală ar trebui să aibă un scop strategic foarte clar. Spre exemplu, să contribuie la o societate mai sigură și mai justă. Ca stat civilizat, politica penală din România ar trebui să prevadă ca scopul pedepsei este unul multiplu: să pedepsească fapta, să incapaciteze infractorii periculoși, să reabiliteze și să reintegreze infractorii. În acest sens, dacă am fi ambițioși, am putea merge și mai departe și să arătam ca scopul pedepsei este și de a compensa victima pentru răul suferit.

După cum se poate observa, administrarea pedepselor este o întreprindere destul de sofisticată cu multiple scopuri și, implicit, cu numeroase instituții chemate să le realizeze. Fiind un stat al Consiliului Europei și al Uniunii Europene, politica penală a României ar trebui să subscrie la o serie de principii moderne, promovate de către aceste instituții, cum ar fi: principiul proporționalității, principiul moderației penale, principiul folosirii închisorii ca ultim resort, interesul superior al copilului, principiul individualizării pedepsei etc.

Cu aceste scopuri și principii în minte, putem să începem să elaborăm răspunsul cu privire la cum pedepsim. Aici ne poate veni în ajutor o teorie clasică în sociologia pedepselor, și anume teoria bifurcării despre care vorbea Bottoms înca din 1977. Pe scurt, aceasta teorie prevede că infractorii persistenți sau periculoși pot ‘beneficia’ de un tratament penal mai sever, ce presupune pedepse custodiale (uneori foarte lungi), de vreme ce infractori ocazionali sau care nu prezintă un risc ridicat pentru public să fie sancționați cu pedepse neprivative de libertate (cu așa-numitele sancțiuni comunitare). Desigur că aici intervine principiul selectivității – cum îi selectăm pe cei din prima categorie și cum îi alegem pe cei din a doua categorie? În cele mai multe țări europene, serviciile de probațiune sunt echipate cu know-how-ul necesar în acest sens. Există instrumente de estimare a riscului de recidivă destul de precise ce pot asista procesul de luare a deciziei de către profesionist. Aceste servicii pot fi consultate de către procuror sau judecător atunci când distribuie măsurile sau sancțiunile penale.

Trebuie spus aici că delimitarea între sancțiunile privative și cele neprivative de libertate nu mai este chiar așa de rigidă ca în trecut. În ultima vreme, s-a observat ca granițele dintre cele două categorii au devenit mai puțin clare. Astăzi, de exemplu, un infractor poate să fie condamnat la închisoare, după care să beneficieze de liberare condiționată ca, mai apoi, în caz de nerespectare a măsurilor sau obligațiilor, să ajungă înapoi, în închisoare. Trecerea de la privativ la neprivativ este mult mai facilă în ultimii 10-20 ani.

Să ne referim, pentru moment la prima categorie de infractori – cei persistenți sau cu risc ridicat de recidivă. În România, aceștia sunt, de regula, cei cu o carieră infracțională bogată (recidiviști), cu infracțiuni cu violență sau de natură sexuală, cu fapte de corupție, aflați încă la o vârstă activă (sub 30 ani). Pentru aceștia, politica penală poate să propună sancțiuni cu închisoarea de cel putin 2 ani, dar nu mai lungi de 10-12 ani, dublate de o monitorizare strictă pe durata liberării condiționate sau a liberării anticipate. Dacă ne uitam la statisticile Administrației Naționale a Penitenciarelor, observăm că pentru această categorie de infractori s-ar califica în jur de 12.000 de condamnați.

Monitorizarea strictă de pe durata liberării condiționate sau a celei anticipate ar putea fi însoțită de monitorizarea electronică. În stabilirea duratei pedepsei, precum și în individualizarea modului de executare a acesteia ar trebui să ținem seama de concluziile unor studii criminologice care vorbesc despre impact și eficacitate penală. Astfel, vom ști că pedepsele cu închisoarea de scurtă durată ca și cele excesiv de lungi sunt ineficiente. Mai mult, vom ști că monitorizarea electronică nu poate fi eficientă din perspectiva reabilitării infractorului decât dacă este dublată de intervenții de schimbare comportamentală. De aici și întrebarea actuală: cum vor realiza ‘organele Ministerului Afacerilor Interne’ intervențiile de schimbare comportamentală? Și asta în vreme ce avem servicii de probațiune cu un potențial important în prevenirea recidivei. Acestea ar putea fi susținute cu resurse pentru a-și asuma această sarcina. Altfel, unul dintre scopurile pedepsei despre care am vorbit mai sus – cel de reabilitare a infractorilor – este suprimat.

Actualul proiect de lege prevede ca monitorizarea electronică să însoțească sau nu detenția la domiciliu. Ca și în cazul discutat mai sus, monitorizarea electronică în sine nu produce schimbare comportamentală, ci incapacitează infractorul pentru o vreme. Există studii care au arătat că rata de recidivă a celor supravegheați electronic a fost aceeași cu a celor care nu au fost supravegheați astfel, la doi ani de la încheierea monitorizării electronice. Și atunci, de ce să cheltuim niște fonduri fără niciun impact? Dacă tot o facem, nu ar fi mai util s-o facem rațional și eficient?

Proiectul de lege mai prevede și executarea pedepsei cu închisoarea de pana la 5 ani în timpul zilelor de sâmbătă și duminică, cunoscută și sub denumirea de închisoare de weekend sau detenție periodică. Deși sună exotic, închisoarea de weekend a fost abandonată de foarte multe state care au testat-o. Se pare că închisoarea de weekend este total ineficientă în ceea ce privește reducerea recidivei, mai ales dacă o comparăm cu sancțiunile comunitare. Într-adevăr, este aproape imposibil să organizezi activități sau programe de reabilitare comportamentală într-o manieră atât de fragmentată. De asemenea, Închisoarea de weekend a fost criticată pentru că nu funcționează ca instrument de prevenție generală – nimeni nu pare îngrozit ca-și va pierde weekendurile în următorii câțiva ani.

Pentru a compensa această aparentă blândețe, instanțele au tendința de a aplica detenția de weekend pe durate foarte lungi, alimentând asa-numitul fenomen de inflație a sentințelor (eng. sentence inflation). Închisoarea de weekend a mai fost asociată și cu fenomenul de net-widening (atragerea în câmpul penal a unui număr mai mare de infractori decât ar fi necesar) sau de discriminare geografică – infractorii din zone metropolitane beneficiind mai frecvent de această prevedere decât cei din zone mai puțin populate. Lista dezavantajelor poate continua. Pentru mai multe detalii, puteți studia raportul în baza căruia statul New South Wales din Australia a renunțat la această modalitate de executare a pedepsei cu închisoarea înca din 2007.

Deși ar mai fi multe de spus despre ce ar trebui să conțină o politică penală, aș încheia, cu un apel deschis pentru Administrația Prezidențială sau clasa politică să demareze un proces amplu de elaborare și adoptare a unei politici penale coerente pentru Romania. O astfel de politica ne-ar feri, într-o oarecare măsură, de excesele sau improvizațiile cu care suntem inundați în ultima vreme.

Înainte de reforma penală din Marea Britanie din 2010, Guvernul britanic a prezentat în fața Parlamentului de la Londra un Green Paper – Breaking the Cycle – în care erau descrise toate principiile, sancțiunile și dovezile științifice ce au stat la baza politicii penale din Marea Britanie. Putem să începem cu acest exemplu.

Nota:Ioan Durnescu este profesor dr. la Universitatea din Bucuresti/ Facultatea de Sociologie și Asistență Socială

Detalii despre proiectul adoptat în Parlament pe HotNews.ro: Detenția de weekend și acasă, cu sau fără brățară electronică, votată de Camera Deputaților. Luarea și darea de mită și traficul de influență sunt exceptate / Legea merge la promulgare