Europa își retrăiește „Marea Iluzie” (Foreign Policy)

„Marile țări ale Europei nu le distrug comerțul țărilor mici spre propriul lor beneficiu fiindcă n-o pot face; iar cetățeanul olandez, al cărui guvern nu deține nici un fel de putere militară, o duce exact la fel de bine ca un cetățean german, al cărui guvern deține o armată de 2 milioane de oameni, și incomparabil mai bine decât un rus, al cărui guvern deține o armată cam de vreo 4 milioane. […] Toate acestea comportă paradoxul conform căruia cu cât avuția unei țări e mai bine protejată militar, cu atât mai puțin securizată devine ea”, scrie publicația FOREIGN POLICY, citată deRador Radio România.

Acesta e un fragment esențial din cartea „Marea Iluzie” de Norman Angell (1872-1967), publicată prima oară în 1909. Cartea devenise extrem de influentă în ajunul izbucnirii celui de-al doilea război mondial, iar astăzi le poate servi drept oglindă tuturor acelora care afirmă că reînarmarea Europei e inutilă, din moment ce Vladimir Putin oricum nu-și permite ori nu e suficient de puternic pentru a ataca vreo țară europeană.

Acest argument așa-zis rațional nu e formulat doar de unele partide de extrema dreaptă și extrema stângă din Europa – cum sunt Alternativă pentru Germania și Stânga în Germania or Partidul pentru Animale, de stânga, din Olanda, ai cărui senatori se opun suplimentării bugetului militar pe motiv că „nu există nici un fel de probă” privind intențiile Rusiei de a ataca un stat NATO. E formulat de asemenea și de economistul rus exilat Vladislav Inozemțev, care scria recent că Rusia „deține suficiente resurse pentru a-și continua războiul împotriva Ucrainei și a încerca s-o epuizeze în continuare, dar în mod cert nu-și permite încă un război de amploare împotriva altui adversar”.

„Marea Iluzie” merită să fie citită de cât mai mulți oameni, mai ales în Europa, cea care ar deveni teatru de război în cazul unui atac rusesc. Angell, un renumit economist, jurnalist și activist pacifist britanic, a trăit într-o epocă nu foarte diferită de cea pe care o trăim noi astăzi – o epocă a globalizării și a inovațiilor tehnologice accelerate.

Activitatea economică febrilă și boom-urile economice îl determinaseră pe Angell să conchidă că prețul economic al războiului devenise mult prea piperat pentru țările europene. El considera că nici una dintre ele nu poate fi suficient de țicnită încât să-și sacrifice avuția de dragul războiului. Această concluzie l-a îndemnat să creadă și că un război între marile puteri europene devenise irațional din perspectivă economică, întrucât nu avea ce beneficiu să aducă.

„Cetățenii Elveției, Belgiei sau Olandei, țări fără «control», fără marină militară, fără baze militare, fără «influență la congresele europene», fără «prestigiul unei mari puteri», o duc exact la fel de bine ca germanii și mult mai bine decât austriecii sau rușii”, scria el.

Într-o asemenea situație rațiunea pentru ca o țară mare să cucerească una mică – cu scopul de a-și spori avuția – practic dispăruse. Și dacă s-ar fi întâmplat totuși să izbucnească vreun război, argumenta Angell, ar fi cel mai probabil oprit oricum rapid, fiindcă toți participanții ar conștientiza cât de stupid este. În viziunea lui, independența economică constituia garantul suprem al unei păci durabile în Europa.

„Marea Iluzie” a apărut în librării într-un moment în care imperiile europene (unele super-puteri, dominând planeta) se înarmau accelerat. Exact ca și astăzi, războiul plutea în aer, deși concomitent părea imposibil din perspectiva rațională. Cartea lui Angell le-a atins o coardă sensibilă acelor cititori care erau neliniștiți de acest paradox, asigurându-i că totul va fi bine. Tradusă în mai multe limbi și retipărită de multe ori, „Marea Iluzie” și-a constituit un cerc de adepți fideli.

Câțiva ani mai târziu, în 1914, a izbucnit primul război mondial. Era un nou tip de război, unul al tranșeelor, care dura mult și ucidea între timp milioane de oameni, decimându-i concomitent și economiile Europei. Iar dacă războaiele mai vechi implicau mai ales militarii, cruțând în general populația civilă, acest război afecta civilii cum nu se mai întâmplase vreodată.

Ce face această carte interesantă e faptul că astăzi unele voci sceptice în privința reînarmării europene se folosesc de același argument cu care și Angell venise acum mai bine de 100 de ani.
Admițând faptul că bugetele militare europene au rămas ciuntite în deceniile scurse de la Războiul Rece – în decursul cărora așa-zisul „dividend al păcii” le-a permis guvernelor să reorienteze banii spre asistența socială, de exemplu -, scepticii contemporani argumentează că nu există vreo necesitate de a fi apărată Europa de o agresiune rusă, întrucât nu va exista o asemenea agresiune.

Aceiași sceptici mai argumentează că, deși e adevărat că Putin a somat în mod repetat NATO să se retragă din țările baltice și celelalte state care au aderat la alianță după 1997, aceasta nu e decât o cacealma: din moment cu un atac rusesc asupra unei țări baltice ar declanșa un conflict de amploare cu NATO, e imposibil ca un astfel de atac să fie în interesul lui Putin. Economia Rusiei suferă de pe urma sancțiunilor internaționale. Abia reușește să-și susțină efortul de război contra Ucrainei, ceea ce înseamnă că de un război împotriva NATO nici nu poate fi vorba.

E exact argumentația care prevala și imediat înainte de invazia rusă din Ucraina din februarie 2022. Spionajul american a demonstrat că Rusia își concentrase aproape 190.000 de trupe la granița cu Ucraina. Chiar și așa, foarte puțini credeau că un atac era iminent, unii argumentând că acesta nu s-ar „potrivi cu calculul costuri-beneficii pe care și-l face Moscova”. Ecouri similare mai găsim și astăzi, la trimisul președintelui american Donald Trump în Orientul Mijlociu și Rusia, Steve Witkoff.

Putin reiterează frecvent că-i va apăra pe ruși oriunde trăiesc, cum a făcut-o în Georgia și Ucraina. Cu toate acestea, mulți cred că șansele ca Putin să invadeze vreo țară din Europa folosindu-se de acest pretext sunt reduse. După trei ani de război cuceririle teritoriale ale Rusiei sunt minime. În calitatea ei de paria internațional, Rusia are acum probleme în a-și întreține economia – PIB-ul ei e cât al Spaniei. Nu e acesta cel mai bun factor de descurajare al Europei?

Argumentul lui Angell cum că războiul distruge avuția, mult prea prețioasă, mai acționează și într-un alt fel. Temătoare de Rusia și înghiontite de somațiile administrației Trump către membrii NATO de a cheltui până la 5% din PIB pe apărare, guvernele europene se confruntă cu alegerea clasică: pâine sau tunuri?

Fondurile noi pentru apărare trebuie să vină de undeva. Mulți europeni se tem că va fi redusă asistența socială. Pentru a împiedica o asemenea eventualitate, editorialistul francez Pierre-Cyrille Hautcoeur scria recent în Le Monde că reacția Europei la amenințarea Rusiei nu ar trebui să fie reînarmarea, „ci promovarea modelului ei de piață social-democrat, apărarea lumii multipolare și sprijin necondiționat pentru dreptul internațional în calitate de soluție alternativă la conflicte”.

Un ecou limpede al raționamentului lui Angell: argumente economice contra contemporanilor săi mai fataliști, terorizați de ideea unui război „inevitabil” cu Germania.

Dacă există vreo lecție de deprins de pe urma războaielor lui Putin din Cecenia, Georgia, Ucraina, dar și Siria și Africa de Nord, atunci aceea este că raționamentul economic nu contează prea mult atunci când el alege să utilizeze forța. Decizia de a porni un război pentru a reface un fost imperiu e irațională prin definiție.

Dacă există vreo consecvență în raționamentul lui Putin, aceea e că argumentele economice abia prind loc în ecuație. Din nefericire mulți europeni par a fi uitat nu numai experiența războiului în sine, ci și motivele pentru care țările decid să pornească războaie. În ultimii 25 de ani, de fiecare dată când Putin a amenințat că va invada o țară, mulți au afirmat că probabil n-o va face. Și de fiecare dată, după ce Putin chiar a invadat, aceeași oameni au căzut de uimire de pe scaune prin mai toate cancelariile europene.

Două războaie mondiale l-au convins în cele din urmă pe Angell să admită că teoria lui era greșită – după ce în 1933 fusese răsplătit pentru ea cu Premiul Nobel pentru Pace. Încă de la începutul anilor ’30 el recunoștea că, deși e esențial să asiguri valorile și normele democratice, țările mai trebuie să fie și capabile să se apere de o agresiune externă, dar și că acele țări care decid să nu-și construiască apărarea invită efectiv războiul, întrucât se transformă în prăzi facile. După cum spuneau romanii: „si vis pacem para bellum” – dacă-ți dorești pace, pregătește-te de război.

În 1914 Angell milita din răsputeri pentru ca Regatul Unit să nu intre în război. În 1940 ajunsese deja să pledeze pentru intrarea cât mai grabnică a țării sale în război. Și de atunci n-avea să treacă nici măcar un deceniu până când a devenit un susținător fervent al NATO.

Cartea lui încă se mai tipărește. Și din motive întemeiate: e plină de învățături înțelepte pentru lumea de astăzi.