Detalii de culise despre negocierile dintre România și Ungaria mediate de SUA pentru semnarea tratatului care a pavat drumul spre aderarea la NATO. Cum își amintește fostul ambasador Alfred Moses discuțiile despre pretenții teritoriale

Alfred Moses, Ambasador al SUA în România din 1994 până în 1997, a relatat într-o discuție cu diplomatul Jim Rosapepe, preluată de  podcastul „Avangarda, cu Ionuț Vulpescu”, detalii de la negocierea tratatului dintre România și Ungaria – care a deschis drumul spre aderarea ambelor țări la NATO.

Tratatul de Înțelegere, Cooperare și Bună Vecinătate între România și Republica Ungară a fost semnat la Timișoara la 16 septembrie 1996 și a consfințit lipsa oricăror pretenții teritoriale ale Ungariei față de România, o condiție esențială pentru intrarea în NATO.

Iată cele mai importante detalii:

James Rosapepe: Cine a fost, de fapt, Ion Iliescu, cum a condus, ce rol a avut de îndeplinit?
Alfred Moses: A avut un rol decisiv. În cartea mea îl numesc părintele României moderne și într-un sens, a fost. Nu a fost fără pată. Încă trăiește, are 88 de ani, nu mai e activ politic. În urmă cu câțiva ani, când l-am întâlnit, își scria Memoriile.

Recomandări Video:

Articolul continuă mai jos...

Sfaturi pentru a evita să te simți prea plin după o masă

05;35

Dispozitivul care va fi obligatoriu pe mașinile înmatriculate începând cu 6 iulie 2024

2:50

Au fost operați primii pacienți în spitalul construit din donații de asociația „Dăruiește Viață”

23:06

Cine sunt trolii și cum îi identificăm?

6:57

Satoshi, despre ce înseamnă Europa pentru artiștii moldoveni

10:12

J.P.: Unul dintre proiectele la care ați lucrat împreună a fost Tratatul cu Ungaria.
A.M.: Da! Numai că el era Președinte, nu am lucrat direct cu el pentru asta. Am lucrat mai mult cu Meleșcanu, ministrul de Externe, un domn foarte abil.

J.P.: Care era problema?
A.M.: Problema era că ungurii voiau în conținutul Tratatului o referință la Rezoluția Consiliului Europei care impunea recunoașterea drepturilor grupurilor minoritare.

J.P.: Pentru că ungurii reprezintă cea mai mare minoritate națională din România.
A.M.: Da, și asta impunea recunoașterea drepturilor grupurilor etnice minoritare. Am lucrat la asta prin formulare, care spunea că recunoașterea drepturilor culturale ale minorităților ține de expresia indivizilor, nu a colectivităților. Deci nu e o recunoaștere politică. Drepturile culturale ale minorităților naționale sunt recunoscute individual. Nu sunt drepturi ale grupurilor. Deci nu au nevoie de implicații politice. Teama românilor era că o asemenea mișcare ar impulsiona secesiunea. Așa că am rezolvat asta cu un adjunct al ministrului de Externe al Ungariei aici, la Washington, apoi l-am sunat pe Meleșcanu și i-am spus că am reușit înțelegerea, dacă România își respectă partea. Mi-a spus că îl va suna pe Președintele Iliescu și mi-a confirmat, apoi l-am informat pe ministrul de Externe din Ungaria, și astfel înțelegerea a fost făcută și Tratatul a fost semnat. Iliescu a sprijinit demersul, dar nu a fost implicat în negocieri.

J.P.: Înțeleg. Dar acel Tratat a fost o piesă importantă, cred, în relația dintre Ungaria și România ca state capabile să se alăture NATO.
A.M.: Absolut! În perioada premergătoare extinderii NATO, secretarul Apărării Perry (n.n. William James Perry) a gândit ceea ce a devenit cunoscut lumii apoi ca „Principiile lui Perry”. Erau șase principii pentru statele care voiau să adere la NATO. Unul dintre ele privea absența disputelor privind granițele. Absența oricărei pretenții teritoriale a unei țări asupra alteia. Iar Tratatul dintre România și Ungaria asta ne-a oferit: renunțarea Ungariei la orice pretenție asupra teritoriilor din Transilvania, parte a imperiului Austro-Ungar cândva, rămânând la formatul stabilit prin Tratatul de la Trianon din 1919. România renunța la rândul ei la orice pretenție ar fi putut avea asupra unor teritorii din Ungaria. Asta a pavat drumul României și Ungariei către NATO. Fără asta, nu ar fi respectat principiile de aderare.