Demisia statului în educație: despre fenomenul deșcolarizării („homeschooling”) (Op-ed)

În urma unei decizii judecătorești, există o acțiune a Ministerului Educației din România pentru a elimina fenomenul deșcolarizării copiilor, machiat sub numele de „homeschooling”. E bine, dar avertizez ministerul că trebuie să fie mult mai decisiv în acțiune. Felicitări domnului (fost) inspector adjunct Ioan Puiu din Suceava pentru eforturile de a eradica fenomenul. În dezbaterea publică trebuie aduse câteva clarificări:

1. Homeschooling-ul NU este posibil în România prin Constituție, unde scrie, la Art. 32, alin 5: „Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în unităţi de stat, particulare şi confesionale, în condiţiile legii.”. Deci fără homeschooling.

2. Trebuie să ne punem și întrebarea „de ce unii părinți împing pentru „homeschooling”?”. Răspunsurile sunt multiple, unele legitime, majoritatea total ilegitime, astfel:

Recomandări Video:

Articolul continuă mai jos...

Cum putem scăpa de algoritmii nedoriți de pe rețelele de socializare

6:38

Alina Pătrăhău „dăruiește aripi” copiilor bolnavi

6:05

Mircea Miclea: Profesorii trebuie să aibă 1.500 euro salariu net / Avem o criză de sănătate mintală

7:38

Explicațiile unui istoric despre nostalgia după ziua de 1 Mai în regimul Ceaușescu

4:31

Câteva idei despre cum să faci din grătar o masă sănătoasă

4:50

a. teribilism parental: „știu eu mai bine decât pedagogii ce anume are nevoie copilul meu genial și mă laud la scara de bloc/joint/bere/televizor cu cât de „cool” sunt eu”.

b. Imaginea foarte proastă a școlii, adesea nejustificată: „nu vedeți că școala românească e varză, eu am bani și cunoștințe, fac eu mai bine decât profesorul de la clasă, iar după orele de acasă îl duc la cursuri de sport/muzică/dans/teatru unde poate și socializa”. Având în vedere imaginea generală de degradare a școlii și eșecul României Educate, putem înțelege existența unei pulsiuni parentale bazate pe o astfel de idee, dar de la pulsiune la faptă trebuie, totuși, filtrul discernământului. Filtru al discernământului, care dispare încetul cu încetul, având în vedere câtor vraci educaționali li se dă importanță în spațiul public. Am avertizat asupra fenomenului în care, tot băgând în capul părinților tâmpenii despre educație, ne vom trezi cu o mare masă de părinți care vor cere școlii lucruri ciudate.

c. Ideologizarea școlii: în școală se face tot mai multă ideologie, mascată sub benevolența termenului „diversitate” (în care, în loc să fie educați despre ceea ce îi unește pe copiii noștri în condiția lor de ființe umane demne, li se bagă pe gât tot felul de diferențe identitare total artificiale, care duc înspre tribalizare în loc să ducă înspre coeziune), „educație pentru sănătate” (de fapt o evidentă hipersexualizare a copiilor, ascunsă sub tot felul de pretexte), materii artificiale („educație pentru…”) despre care ni se spune „e mai importantă în viață „educația pentru …” decât teorema lui Pitagora”. Toate astea se fac în detrimentul fundamentului: mai puțină matematică, mai puține științe, mai puține umanioare, mai multă ideologie. E firesc ca părinții, care observă asta -mai ales cei sensibili la aceste lucruri, adică cei mai religioși- să fie debusolați și să aibă o reacție retractilă. E legitim să fie îngrijorați și e vina statului și a ministerului că au lăsat ideologia să pătrundă în școală. Am avertizat public că școala nu trebuie ideologizată, nu am fost ascultat, acum plătiți oalele sparte. Pe scurt: școala, conform Constituției, trebuie să facă învățământ, familia educație. Sigur că granița dintre cele două nu este nici fixă și nici clară, dar cred că ați prins ideea. Doar sistemele totalitare însărcinează școala preponderent cu „educarea” (de fapt… reeducarea) maselor.

d. Ideologizarea părinților, inclusiv religioasă: e clar că mulți părinți sunt luați de valuri care îi îndepărtează de interesul copiilor lor: fie că e fanatism religios, fie că e pur și simplu ignoranță („nu vreau să i se spună copilului meu adevăruri fundamentale despre știință pentru că eu nu cred în ea”) și atunci când statul e prea slab, prostia -că despre asta e vorba, să nu ne mai ascundem- câștigă în fața interesului copilului. Trebuie remarcat că, după ceea ce știu eu, nici BOR ți niciun cult nu îndeamnă la homeschooling, este însă posibil ca anumiți lideri religioși locali, fie explicit, fie implicit, să o facă, ceea ce lesne poate fi asimilat juridic cu complicitate le deșcolarizare. În Suceava, de multă vreme, un inspector școlar și Oana Șlemco, ca jurnalist, au atras atenția asupra fenomenului, dar statul slab nu a făcut nimic semnificativ. Deh, România Educată…

e. Homeschooling-ul este rezonabil într-o singură circumstanță: când distanțele nu permit altceva.

f. În sfârșit, o chestiune de bun simț: „homeschooling”-ul în limba română poartă numele de „educația de acasă”, care, conform Constituției, este în sarcina părinților alături de învățământul care se face în școală, nu în locul său! Și neînțelegerea acestui lucru vechi de când lumea este imputabilă tot autorităților: se pun în cârca școlii tot mai multe misiuni care nu sunt ale ei, dându-se părinților impresia că școala face totul în locul lor, or, noi cei care avem copii, știm că nu are cum să fie așa. Mult, foarte mult, este în sarcina noastră, a părinților și nu putem face școala vinovată dacă cel mic nu se spală pe dinți sau pe mâini, nu dă bună ziua sau trage din joint-uri la 14 ani.

3. Când am dat Legea 1/2011 a fost o mare presiune parlamentară pentru a accepta homeschooling-ul care, așa cum spuneam, e neconstituțional.

4. În concluzie: trebuie acționat în interesul copiilor astfel:

a. Legal: homeschooling este deșcolarizare, aplicată legea. În Germania poți face închisoare pentru asta. Un cetățean german a cerut azil politic în SUA pe temeiul condamnării în Germania pentru „homeschooling”, cerere refuzată.

b. Stopată ideologizarea școlii: politicieni, faceți din școală un loc al transmiterii de cunoaștere, nu un loc al transmiterii fantasmelor voastre sau dorinței voastre bolnave de inginerie socială!

c. Creșterea încrederii în școală: asta se poate face doar prin creșterea autorității profesorilor și, în general, a oamenilor școlii, ceea ce actuala putere NU face.

d. Faceți din educație un ascensor social, o dinamică societală. E clar că clasa politică de azi nu are nici știința, nici anvergura intelectuală de a face acest lucru.