Deicidul – “Evreii l-au ucis pe Hristos” – un mit creștin vechi de aproape 2000 de ani cu efecte devastatoare în timp, care refuză să moară

Isus Hristos a fost răstignit la Ierusalim în jurul anului 30 al erei care-i poartă numele, iar Pilat din Pont – pe atunci prefect (sau guvernator) roman al Iudeii, colonie romană din anul 63 înainte de Hristos – a prezidat procesul lui Isus și a dat ordinul de executare a sentinței.

În Noul Testament se spune că Isus a fost judecat de un organism judiciar iudaic numit Sanhedrin, înainte de a fi predat autorităților romane. În repetate rânduri, aceste circumstanțe au fost citate ca dovadă a deicidului evreiesc – uciderea fiului lui Dumnezeu.

Textul invocat cel mai frecvent în sprijinul acuzației de deicid apare în Evanghelia după Matei, 27:25: Și tot norodul a răspuns: „Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri”.

Recomandări Video:

Articolul continuă mai jos...

Ce informații de pe etichetele produselor ne sunt de ajutor

6:02

Cum putem scăpa de algoritmii nedoriți de pe rețelele de socializare

6:38

Alina Pătrăhău „dăruiește aripi” copiilor bolnavi

6:05

Mircea Miclea: Profesorii trebuie să aibă 1.500 euro salariu net / Avem o criză de sănătate mintală

7:38

Explicațiile unui istoric despre nostalgia după ziua de 1 Mai în regimul Ceaușescu

4:31

Acest text îl înfățișează pe Pilat din Pont ca indecis asupra verdictului împotriva lui Isus, iar evreii prezenți sunt înfățișați ca o gloată de linșaj însetată de sânge. În fapt, în timp ce anumiți lideri religioși evrei din comunitatea evreiască locală au considerat că învățăturile lui Isus erau subversive din punct de vedere politic, experții au concluzionat că Iisus nu a fost perceput ca fiind deosebit de amenințător pentru evreii din jurul său.

Textul evanghelic, scris probabil la o jumătate de secol după răstignirea lui Isus, apare ca polemic la adresa evreilor și iudaismului, dar la vremea crucificării creștinismul nici nu exista ca religie.

Mitul deicidului evreiesc a persistat timp de două milenii. De-a lungul timpului, acest mit a inspirat mituri derivate, cum ar fi acuzațiile că evreii profanează Euharistia, otrăvesc fântânile pentru a ucide sătenii creștini sau răpesc și ucid copii creștini pentru a le lua sângele în scopuri rituale (calomnia sângelui).

Omorul este interzis în mod expres în Tora (Pentateuhul, primele cinci cărți ale Bibliei ebraice), la fel ca și sacrificiile de sânge care erau practicate de religiile păgâne antice. De fapt, legile dietetice evreiești (kașrut), interzic consumul de sânge în mâncare și cer ca tot sângele să fie scurs de la animalele sacrificate înainte de a fi consumată carnea.

Acest mit a avut consecințe devastatoare pentru evrei. Primul pogrom anti-evreiesc din Europa bazat pe calomnia sângelui a avut loc în 1144 în orașul Norwich din estul Angliei. Astfel de pogromuri au avut loc în Evul Mediu nu doar în Anglia, ci și în teritorii care azi se află în Franța, Germania sau Italia.

Mitul a căpătat o justificare teologică și mai puternică în lucrarea reformatorului religios german Martin Luther în cartea sa Evreii și minciunile lor publicată în 1543.

Pogromurile antievreiești inspirate de calomnia sângelui au continuat chiar și în secolul XX. Cel mai vestit a fost pogromul de la Chișinău din 1903, pe atunci în Imperiul Țarist. Pogromul a plecat de la uciderea unui băiat creștin în orașul Dubăsari. Incitat de articolele publicate în ziarul antisemit de limbă rusă „Basarabia”, pogromul a izbucnit la 19 aprilie 1903 (Duminica Paștelui). În decursul a trei zile de revolte, aproape 50 de evrei au fost uciși și sute au fost răniți. Sute de case și afaceri evreiești au fost jefuite și distruse.

Deși erau mai degrabă atei, naziștii au folosit în mod eficient acuzația de calomnie a sângelui în propaganda lor antisemită. În 1923, Julius Streicher a înființat ziarul său virulent antisemit, Der Stürmer, care folosea frecvent motivul calomniei sângelui. Volumul din mai 1934 al Der Stürmer a fost dedicat în mod special calomniei sângelui, acuzându-i pe evrei că practică omorul ritual pentru a obține sângele creștinilor pentru a-l folosi în ritualurile religioase evreiești, cu titlul „Planul de crimă evreiască împotriva umanității neamului dezvăluit”.

Chiar și după Holocaust, în Polonia a avut loc ultimul mare pogrom anti-evreiesc din Europa, la Kielce, pe 3 iulie 1946. Pogromul a fost declanșat de acuzațiile potrivit cărora un băiat ne-evreu în vârstă de nouă ani, Henryk Blaszczyk, care își părăsise casa din Kielce fără a-și anunța părinții, fusese răpit și ascuns în subsolul clădirii Comitetului Evreiesc local din Kielce. Deși s-a întors acasă două zile mai târziu, acuzația a dus la un pogrom care s-a soldat cu moartea a 42 de evrei și a declanșat emigrarea a mii de evrei din Polonia, unde naziștii nimiciseră trei milioane de evrei în perioada 1939 – 1945.

Biserica Catolică, sub conducerea Papei Paul al VI-lea, a discreditat în cele din urmă noțiunea de deicid evreiesc în 1964, în „Declarația privind relația Bisericii cu religiile necreștine” (Nostra aetate), publicată de Conciliul Vatican II. În termeni fără echivoc, Declarația afirmă că răstignirea lui Isus „nu poate fi imputată tuturor evreilor, fără deosebire, care trăiau atunci, și nici evreilor de astăzi „.

Cu toate acestea, mai există fețe bisericești care continuă să colporteze teoria deicidului. Cel mai vestit este episcopul englez Richard Williamson, care scria la 13 aprilie 2019 „A fost toată mulțimea din fața lui Pilat, pe punctul de a se răscula… care l-a făcut pe Pilat să cedeze prin faptul că au chemat asupra lor și a urmașilor lor responsabilitatea pentru deicid (moartea lui Dumnezeu în natura Sa umană). Or, această mulțime era în proporție covârșitoare evreiască, iar mulțimea s-a identificat ca atare (‘Noi și copiii noștri’). Prin urmare, vina pentru deicid se poartă asupra acestor urmași, până când, în mod colectiv, nu-l vor recunoaște și nu-l vor adora pe adevăratul Mesia al lor, dar Scriptura spune că acest lucru se va întâmpla doar la sfârșitul lumii….”

Williamson, care a negat în repetate rânduri Holocaustul și are și o condamnare penală pentru aceasta în Germania, a fost excomunicat în 1988 de Papa Ioan Paul al II-lea, excomunicare ridicată de Papa Benedict al XVI-lea în 2019, după care a fost excomunicat a doua oară sub pontificatul Papei Francisc în 2015.

„Catolicii au pierdut toate bătăliile în războaiele culturale pentru că nu se pot hotărî să rostească cuvântul evreu. Pentru că nu pot rosti cuvântul evreu, nu pot identifica inamicul. Spun eu că evreii sunt dușmanul nostru? Da, evreii sunt cei care l-au ucis pe Hristos. Ei sunt dușmanii întregii rase umane”  scria în 2018 E. Michael Jones, un ideolog antisemit catolic tradiționalist.

Islamul, care ca și creștinismul își trage originile din iudaism, respinge în mod explicit ideea deicidului. Coranul scrie (4.157):  “și pentru că se laudă: ‘Noi l-am ucis pe Mesia, Iisus, fiul Mariei, mesagerul lui Allah.’ Dar ei nici nu l-au ucis, nici nu l-au răstignit – doar au fost făcuți să pară așa. Chiar și cei care susțin această ˹crucificare˺ sunt în eroare. Ei nu au niciun fel de cunoștințe – făcând doar presupuneri. Cu siguranță nu ei l-au ucis.” Dar anti-iudaismul și antisemitismul își au alte surse în Coran și sunt virulente în multe țări musulmane.

Și dacă ne referim la omul de rând, puteți merge pe internet să căutați “Evreii l-au ucis pe Isus” și veți găsi nenumărate exemple.