De ce căscăm? Nu are nicio legătură cu oxigenul — ci cu „răcirea” creierului

O facem cu toții. De la copii la profesori, de la papagali la crocodili — o inspirație lentă, o gură larg deschisă, o expirație adâncă. Căscatul este atât de comun, încât aproape nimeni nu se mai întreabă de ce, scrie The Guardian.

Până de curând, nici oamenii de știință nu aveau un răspuns clar. Explicația clasică — că ajută la oxigenarea creierului — părea logică. Dar, potrivit profesorului Andrew Gallup, specialist în biologie comportamentală la Universitatea Johns Hopkins, această teorie a fost demontată de mult.

„Când îi întreb pe oameni de ce cred că căscăm, aproape toți spun că are legătură cu respirația”, explică Gallup. „Dar experimentele arată că modificarea nivelului de oxigen sau de dioxid de carbon din aer nu schimbă frecvența căscatului.”

Așadar, dacă nu are legătură cu aerul, atunci cu ce?

Se pare că căscatul este un fel de întindere localizată a craniului — un mecanism fizic care stimulează circulația sângelui la nivelul capului.

„Când îți întinzi mușchii, îți îmbunătățești circulația în acea zonă. Același lucru pare să se întâmple și în cazul craniului atunci când căscăm”, explică Gallup.

Cercetările recente arată că acest gest mărește fluxul arterial spre creier și accelerează întoarcerea venoasă, adică circulația sângelui dinspre cap către inimă. Practic, ajută la „răcirea” creierului — un fel de sistem natural de ventilație biologică.

Când inspirăm adânc, aerul trece peste suprafețele umede ale gurii, limbii și nasului, creând un efect de „radiator” care disipă căldura. Este motivul pentru care căscatul devine mai frecvent atunci când afară e cald, dar nu canicular — iar când aerul devine prea fierbinte, corpul preferă alte mecanisme de răcire, cum ar fi transpirația.

O altă teorie solidă, completând-o pe cea a termoreglării, este cea a schimbării stării de conștiență. Căscatul ar ajuta creierul să treacă de la somnolență la vigilență, de la plictiseală la atenție, reglând fluxul de sânge și temperatura neuronală.

„Este posibil ca căscatul să faciliteze trecerea de la rețelele cerebrale implicate în visare și introspecție la cele responsabile de concentrare și acțiune”, explică dr. Olivier Walusinski, istoric al medicinei.

Pe scurt, ne pregătește pentru o nouă stare — un „buton de reset” între relaxare și activare.

Rămâne misterul cel mai amuzant: de ce e căscatul molipsitor? De ce, când cineva cască lângă noi — sau chiar pe ecran — simțim nevoia să facem la fel?

Unii cercetători cred că acest fenomen ar fi un mecanism de coordonare socială. Într-un grup de animale, un val de căscate ar putea sincroniza nivelul de vigilență sau de relaxare al membrilor, pregătindu-i fie pentru acțiune, fie pentru odihnă.

Gallup sugerează și o altă explicație: căscatul contagios ar putea fi un efect secundar al empatiei. Creierul nostru are așa-numiții neuroni oglindă, care se activează atât când facem o acțiune, cât și când vedem pe altcineva făcând-o. Astfel, dacă vedem pe cineva căscând, creierul nostru „imita” reflex acel comportament.

Studiile pe lei, babuini și alte animale confirmă această ipoteză: atunci când un individ cască și apoi se ridică, ceilalți îl urmează. Căscatul devine, astfel, un semnal social subtil — o formă de empatie biologică.

Departe de a fi un semn de plictiseală, căscatul este un mecanism benefic. El îmbunătățește circulația, reglează temperatura creierului și ajută la tranziția dintre stări mentale.