Cum și-a petrecut un ziarist britanic Crăciunul la București în zilele căderii lui Ceaușescu

N-am intenționat niciodată să-mi petrec Crăciunul din 1989 la București, unde ajunsesem numai pentru un scurt popas. Mă bucurasem de o toamnă lungă și palpitantă prin orașele mohorâte și triste ale Europei de Est, alergând și mărșăluind alături de mulțimile care răsturnau extaziate comunismul, relatează Peter Hitchens pentru The Spectator.

Dar toate acestea se petrecuseră în regiunile mai liniștite și mai puțin exotice ale Pactului de la Varșovia, unde în meniu se găseau colțunași, pasiunile erau la fel de indigeste ca ei, iar guvernele și rebelii preferau deopotrivă să țină conferințe de presă, mai degrabă decât să deschidă focul unii împotriva celorlalți. Mă aflam în frumoasa dar trista Dresda atunci când a sosit vestea că dictatura barocă a lui Nicolae Ceaușescu începuse să se clatine, iar biroul de externe al ziarului meu m-a pus să iau calea Ungariei pentru a trece granița în România imediat ce se va fi deschis, dacă s-ar fi deschis.

Călătoria cu avionul era imposibilă. Nu se putea decât la sol. La Szeged, în Ungaria, ajunsesem la capătul lumii cunoscute, plimbându-mi privirile dincolo de postul de frontieră închis, prin haosul întunecat și exotic zugrăvit atât de bine de Olivia Manning [scriitoare britanică; a trăit la București un an (1939-1940) – n.trad.] în trilogia ei balcanică. Română nu știam deloc. În România nu cunoșteam pe nimeni. Nu știam aproape nimic despre România.

Dar important era că mă aflam acolo – și apoi granița s-a deschis. Chiar mai important, am primit permisiunea dnei Hitchens de a o traversa (mărturisesc că pe jumătate îmi doream să-mi interzică să mă duc, dar ea nu m-a împiedicat niciodată de la vreo aventură). Am trecut granița și am ajuns la Arad, unde mi-am schimbat ultimii bani într-un teanc de lei românești – literalmente cea mai slabă valută pe care am pus mâna vreodată.

Bancnotele erau uzate de la utilizarea intensă, transformate în dreptunghiuri mototolite, poroase, oarecum violete, a căror valoare era dificil de dedus. Și – în ciuda unui volum apreciabil de avertismente balcanic-alarmiste cum că dacă voi proceda astfel poliția secretă, Securitatea, va veni în elicoptere și mă va mitralia – mi-am cumpărat bilet la clasa întâi la trenul expres de București, care era așteptat să sosească la timp, și la timp a și sosit. Și gata cu panicarzii.

Imediat ce trenul ruginit s-a urnit din loc, am fost cuprins de sentimente romantice, cu gândul la călătoria lui Kay Harker [personaj fictiv dintr-o carte pentru copii – n.trad.] printre coline terne scăldate în lumina palidă și stranie de decembrie din acea minunată povestire, „The Box of Delights”. Kay privește dealurile prin fereastra trenului și se gândește: „Era o dimineață aspră de iarnă, amenințând să dezlege crivățul. Ceva din lumina ei de o limpezime dură, sinistră, învăluia în mister și încrâncenare acele coline. Aduc întocmai cu acel soi de dealuri printre care te poți trezi în fața porții unui Turn Întunecat și sufli apoi în goarnă așteptând să vezi ce se va petrece”, își spunea Kay. Am știut dintotdeauna ce voia să spună.

Încă din zilele pe care mi le-am petrecut în internatul școlii îmi plac călătoriile lungi cu trenul în preajma Crăciunului, deși prefer ca destinația lor să fie acasă – după cum superb le descria F. Scott Fitzgerald [scriitor american – n.trad.], „fiorul trenurilor revenirii din tinerețea mea și stâlpii de iluminat și clopoțeii săniilor în întunericul înghețat și umbra coroanelor de cetină aruncată pe zăpadă de ferestrele luminate”. Și pe măsură ce ziua scurtă lăsa loc întunericului, am văzut păstori, înfofoliți din cap până-n picioare în blănuri de oaie, priveghindu-și la propriu turmele.

Sincer să fiu, eram destul de îngrijorat, însă mă hotărâsem să-mi asum riscul. Între timp chiar nu aveam nimic de făcut, în afară de a-mi mânca sandviciul cu brânză cumpărat în gară. Am dat peste un jurnalist australian într-o haină lungă din piele care părea să cunoască bine România. Cu siguranță o cunoștea mai bine ca mine. Mi-a spus la ce hotel din București să mă cazez și cum să ajung acolo cu metroul.

Apoi mi-a spus că ar fi probabil o idee bună ca de la stația de metrou și până la hotel să merg fugind în zigzag, fiindcă în zonă ar putea fi lunetiști. Poate că mă lua peste picior. Nu știu ce s-a întâmplat cu el și nu l-am mai văzut niciodată de atunci. Uneori chiar mă întreb dacă n-a fost cumva o nălucă ori halucinație. Dar i-am urmat sfatul și am fugit în zigzag prin ninsoare, dar n-a tras nimeni în mine. Pfu, mi-am spus, cine-o mai crede toate lamentările și avertismentele despre Securitate!

Era deja seara din ajunul Crăciunului. La mine la birou era probabil pustiu, fiindcă de Crăciun nu se publică nimic. Încumetându-mă la prima mea mită semnificativă, i-am dat șefei de la centrala telefonică un cartuș de Kent, adevărata monedă națională, cerând să dau un telefon acasă, la Oxford. „Mergi în cameră și așteaptă”, mi-a spus ea, după cum se proceda mereu în asemenea locuri în acele vremuri.

M-am întors în cameră și am așteptat. Între timp m-am apucat să bat la mașină un articol care să poată fi cât de cât utilizabil de Boxing Day [26 decembrie – n.trad.], când am auzit afară ceva ce părea a fi foc de artificii. Nu erau artificii. Era foc de mitralieră, în principal foarte vizibilele gloanțe trasoare, șuierându-mi pe la fereastră. Nu sunt nicidecum un erou. N-aveam nici un chef să am necrologul publicat pe 26 decembrie 1989 în Daily Express – probabil și cu numele meu scris greșit și cu o poză încețoșată, dezavantajoasă, sub titlul „ZIARIST LA EXPRESS MORT ÎN ROMÂNIA”.

Așa că am stins toate luminile, am tras draperiile, am împins mobilierul mai greu spre fereastră și m-am strecurat sub pat (eram pe atunci suficient de zvelt ca s-o pot face). Mai erau și pauze, dar tirurile continuau cu intermitență. Într-una dintre pauze telefonul a tresărit brusc, începând să zbârnâie și să țârâie. Am tras receptorul la mine, sub pat, și am răspuns. La celălalt capăt al firului era dna Hitchens.

Tocmai terminase de agățat ciorapii copiilor deasupra șemineului și de pus afară morcovii și vinul pentru Moș Crăciun și renii lui. Pomul era gata, împodobit. M-am bucurat să aud toate acestea, deși în acel moment astfel de lucruri drăgălașe păreau la fel de îndepărtate și intangibile ca luna de pe cer. Și, cum e la București, dorea ea să afle. Ah, liniște, i-am spus. Mai nimic de văzut. În care moment puștile Kalașnikov și o mitralieră grea au început să toace iar, atât de inconfundabil încât am fost nevoit să încetez s-o mai mint.

Poate îngrijorată că excursia mea potențial letală va rămâne neconsemnată pentru posteritate, m-a îndemnat ca, chiar atunci și acolo, să-i dictez un articol pe care avea să-l ducă ea la mine la birou. Și prin gălăgia mitralierelor am început cu „Aceasta e țara din viața reală în care este întotdeauna iarnă și niciodată Crăciun…”, iar de acolo a mers ca uns.

Următoarele zile aveau să treacă într-o succesiune de orori și teamă. Ziua de Crăciun a fost mai rea ca toate: disperarea și duhoarea din secțiile de spital gemând de răniți, asasinatul judiciar al cuplului Nicolae și Elena Ceaușescu, cadavrele lor însângerate expuse la TV, vizita în birourile lor (ocazie cu care am și șterpelit de pe biroul Elenei o mapă roșie, aflată și astăzi în posesia mea).

Iar apoi ziua eliberării, când un coleg a sosit în mod miraculos să-mi ia locul. Zboruri tot nu existau, așa că m-am întors în marea și mizerabila Gară de Nord, fix la timp să văd un tren imens, vopsit în culoarea castraveților murați, nuanța preferată a lumii comuniste, punându-se în mișcare. Nu-mi păsa încotro mergea, atât timp cât destinația nu era tot România, mi-am aruncat bagajele în tren și am sărit și eu după ele.

Întâmplarea face că acel tren transporta o întreagă orchestră sovietică la Sofia, în Bulgaria. Nu voi uita niciodată mărinimia lor: mi-au făcut loc să stau și eu jos, mi-au dat din vodca lor, din pâinea lor neagră și din cârnații lor, în vreme ce trenul unduia la apus printre munții albaștri de la marginea Bulgariei, coborând apoi spre Sofia, unde, după toate pățaniile prin care trecusem, m-am simțit ca la Paris. Și de atunci evit popasurile scurte la București. În anul acela am petrecut Crăciunul în familie după sărbători, deși nu avea să fie și ultima oară.

Sursa: The Spectator/ Articol de Peter Hitchens (editorialist la Mail on Sunday și fratele regretatului gânditor Christopher Hitchens; în perioada iunie 1990-octombrie 1992 a locuit la Moscova) / Traducere: Andrei Suba