Bologna, Ilfov – Op Ed Oana Fotache Dubălaru, decana Facultății de Litere a Universității din București

Când eram la gimnaziu, prin anii 1980, am citit în almanahul Cinema că filmul lui Wim Wenders, Paris, Texas (1984) a luat premiul Palme d’Or la Cannes. Așa am aflat că există un Paris și în SUA, cu o existență la fel de fantomatică, pentru un copil din România comunistă, ca a mult mai celebrei metropole omonime. Parisul din statul sudic american e de 100 de ori mai mic decât „adevăratul” Paris, are o replică a turnului Eiffel mai puțin înaltă decât cea din Slobozia, Ialomița, și o istorie dramatică de conflicte rasiale care nu se potrivește deloc cu imaginea de oraș al luminilor a capitalei Franței, scrie Oana Fotache Dubălaru, decana Facultății de Litere a Universității din București, într-un Op-Ed publicat pe Edupedu.ro.

Statutul de țară europeană cu istorie și tradiții mai bogate decât ale Statelor Unite a făcut ca influențele societale și culturale să pătrundă în forme tot mai adaptate, mai subtile în România. Critica junimistă a formelor fără fond a favorizat, cu timpul, un proces de căutare a originalității și a „culorii locale”, cu excesele aferente (protocronismul fiind doar unul dintre ele).

Cu un entuziasm explicabil în contextul epocii, România a aderat la Procesul Bologna de reorganizare a învățământului superior în 1999, urmând să introducă propriu-zis sistemul Bologna cu cele 3 trepte (licență, master, doctorat) prin legea nr. 288/2004 (anul aderării la NATO, peste alți 3 ani urmând și integrarea în Uniunea Europeană). Există avantaje incontestabile ale acestui proiect de durată, care angajează majoritatea covârșitoare a țărilor europene (46), dar și Georgia și Kazahstan. Sunt milioane de studenți care au beneficiat de recunoașterea creditelor, de posibilitatea de a studia în alte țări, de perspectivele în carieră pe care le-a deschis acest sistem. Să nu uităm că a fost gândit de la bun început cu o anumită flexibilitate: studiile de licență pot dura 3 sau 4 ani, iar cele de masterat 1 sau 2 ani. Doctoratul a început cu 3 ani (mult prea puțin!), extins în ianuarie 2024 la 4 ani. Sunt țări europene cu universități mult mai vechi și prestigioase, cum e Spania, cu Salamanca și Valladolid înființate în secolul al XII-lea, care a optat de la bun început pentru licența de 4 ani.

În România zilelor noastre, sunt posibile multe formule: la Drept, sunt 4 ani de licență și unul de master. La Teologie, 4 ani de licență și 2 de master. La Politehnică, 4+2. La Medicină și Arhitectură, 6. Cu alte cuvinte, profesiile liberale și meseriile „sigure” nu au scăzut sub 4 ani, odată cu introducerea sistemului Bologna. Pentru că a avut cine să facă lobby, poate. Pentru că durata mai lungă a studiilor nu a speriat pe nimeni, ci a fost percepută drept o garanție a calității. Principalele victime ale versiunii autohtone a declarației semnate la Bologna au fost studiile umaniste. Filologia, istoria, filosofia, disciplinele care studiază artele au fost înghesuite în 3 ani (2 ani și jumătate, de fapt, căci ultimul semestru e oricum mai scurt, iar studenții sunt preocupați de pregătirea examenului de licență). În acești 3 ani trebuie să se petreacă și familiarizarea cât mai largă cu obiectul, și deprinderea metodelor de a-l înțelege și interpreta, și a metadiscursului. Să nu uităm de aspectele etice ale acestor discipline. Pentru că nu e vorba aici, în cazul bietelor științe umaniste (singurele care au în centru diferența noastră specifică, a omului ca ființă vorbitoare, cugetătoare și cu memorie – dar ce mai contează, când asistăm voioși la avansul tot mai rapid și, poate, victoria iminentă a inteligenței artificiale?), doar să deprindem niște scheme pe care să le aplicăm în n situații, ci să ajungem să înțelegem lucruri esențiale, care par simple și la îndemâna tuturor, dar nu-s deloc așa.

• Citește analiza integrală pe Edupedu.ro.