Atacul asupra navei Moskva arată de ce marina rusă urăște Marea Neagră

Analiză realizată de Robert Farley, profesor la Patterson School la Universitatea Kentucky, preluată de Rador:

Cu ocazia scufundării navei Moskva, merită să ne gândim la modul în care marile puteri ale Mării Negre au purtat război naval una împotriva celeilalte în secolul al XX-lea, căci Moskva nu este prima navă de război modernă care a ajuns pe fundul apelor Pontului Euxin.

Pentru Rusia, Marea Neagră reprezintă, de multă vreme, o problemă care rămâne uluitor de relevantă în prezent; este un teatru critic de operațiuni navale, al cărui control poate amenința cu atacuri amfibie de-a lungul coastelor sale și poate, de asemenea, conduce la sau împiedica blocarea comerțului din porturile cruciale. În același timp, Marea Neagră este îndepărtată de celelalte porturi majore ale Rusiei și este ușor de izolat de sprijin și de reaprovizionare. În general, acest lucru a însemnat că, în timpul războiului, ceea ce se întâmplă în Marea Neagră rămâne în Marea Neagră.

Cu controlul asupra strâmtorii Dardanele, Turcia are efectiv un drept de veto permanent asupra tranzitului navelor de război în și din Marea Neagră, chiar și atunci când (astăzi) Turcia nu este parte directă a conflictului. Într-adevăr, cele cinci nave de luptă ale Flotei ruse de la Marea Neagră au fost singurele unități majore ruse care au supraviețuit războiului ruso-japonez, în mare parte pentru că Imperiul Otoman a refuzat să permită flotei să se alăture celorlalte vase lipsite de noroc în bătălia de la Tsushima.

Acest lucru a însemnat că acele cinci nave le-au fost disponibile rușilor când a izbucnit războiul dintre Imperiul Rus și cel Otoman, la sfârșitul anului 1914. În timp ce operațiunile navale din Marea Neagră, în Primul Război Mondial, au reprezentat una dintre cele mai interesante și complexe campanii navale ale războiului, observatorii de la acea vreme au preferat să se concentreze asupra evenimentelor din Marea Nordului. Rușii aveau cele cinci cuirasate pre-dreadnought, în timp ce turcii aveau în mod surprinzător crucișătorul de luptă Yavuz Sultan Selim, o navă de război germană modernă (numită inițial Goeben) echipată de germani, care le fusese transferată otomanilor după ce fugiseră de pe crucișătoarele de luptă britanice în Marea Mediterană.

Vasul Yavuz Sultan Selim s-a luptat cu rușii de mai multe ori în primii doi ani de război, încercând să-și folosească viteza superioară și puterea de foc pentru a separa una sau mai multe victime de turmă. Rușii au dat dovadă de o disciplină admirabilă și de tehnică marinărească, împiedicând în mod constant fostul vas Goeben să domine marea. Și rușii aveau întăriri pe drum; pe parcursul războiului, rușii au construit încet trei cuirasate dreadnought la șantierele navale din Mykolaiv, pe care Rusia și Ucraina și le-au disputat cu încrâncenare în ultimele două luni.

Aceste nave au oferit rușilor avantaj din 1916, dar evenimentele pe mare și pe uscat i-au împiedica să se bucure de această superioritate. Unul dintre vasele dreadnought a cedat în urma unui incendiu accidental la Sevastopol în 1916, altul a fost scufundat de echipajul propriu, pentru a preveni capturarea sa de către germani, iar al treilea s-a bucurat de o carieră împlinită în serviciul german, ucrainean, britanic și, în cele din urmă, al rușilor albi, înainte de a-și termina activitatea în exil, în portul Bizerte din Tunisia franceză. Armele sale au fost donate Finlandei, pentru a fi folosite în Războiul de Iarnă, apoi au fost capturate de Rusia și păstrate în serviciu până în anii 1990. La rândul său, vasul Yavuz Sultan Selim (în cele din urmă redenumit Yavuz Selim) avea să rămână periodic în serviciul turcesc pentru următorii patruzeci de ani.

Operațiunile celui de-al Doilea Război Mondial au fost mai limitate, mai ales din cauza neutralității Turciei. Cu toate acestea, marina sovietică a condus operațiuni amfibie și de sprijin împotriva forțelor germane pe coasta de sud a Ucrainei, în mare parte din timpul războiului. Sovieticii s-au bucurat de un avantaj semnificativ al forțelor navale disponibile grație transferului înainte de război al vasului de luptă Sevastopol din Marea Baltică, precum și a construcției de noi nave. Germanii s-au bazat în primul rând pe marina română, dar au reușit să transfere și unele ambarcațiuni ușoare și submarine pe calea ferată și prin rețele fluviale. Germanii s-au bucurat, de asemenea, de un avantaj semnificativ al puterii aeriene pentru cea mai mare parte a acestui război, deși acest lucru s-a diminuat pe măsură ce ofensiva combinată cu bombardiere și-a luat tributul în 1944. În zilele de sfârșit ale războiului, flota sovietică de la Marea Neagră a funcționat aproape în același mod ca omoloaga sa modernă, susținând înaintarea forțelor terestre ale Armatei Roșii și amenințănd cu atacuri amfibie de flanc asupra apărătorilor germani. Forțele germane rămase au fugit când Bulgaria și România au trecut de partea sovieticilor, în 1944.

Astăzi, marina turcă este aproape cu siguranță cea mai puternică forță din Marea Neagră, marina ucraineană fiind distrusă, iar flota rusă de la Marea Neagră suferind de uzură și vechime. Neutralitatea Turciei face ca rușii să poată, probabil, să mențină cel puțin o blocada la distanță, pe toată durata războiului. Perspectivele pe termen lung sunt, însă, sumbre pentru puterea navală rusă în Marea Neagră.

În orice caz, navele care operează în Marea Neagră vor fi în viitor deosebit de vulnerabile la artileria de țărm modernă (rachete terestre) date fiind limitele navale. Aceasta înseamnă că Ucraina poate încă provoca daune Rusiei chiar și fără multe nave de război active.

Foto: Nava Moskva lovită de ucraineni / Twitter / (Little) Think Tank