The New York Times: În privința lui Putin, Trump se bazează pe propria sa diplomație. Rezultatul este o degringoladă strategică / Vance: „În cele din urmă, vom avea succes sau, poate, ne vom izbi de un zid”

“Nimic nu are să se întâmple până când Putin și cu mine nu ne vom întâlni”, le-a declarat președintele Trump reporterilor aflați la bordul avionului prezidențial Air Force One, pe la mijlocul lunii mai.

Trump susținea că, în cazul unei probleme atât de spinoase precum războiul Rusiei din Ucraina, singura soluție era un schimb de opinii între liderii celor două superputeri, prin care ei ar putea ajunge la un acord, relatează The New York Times într-o analiză politică.

Acum, la câteva zile după întâlnirea de la baza aeriană din Anchorage, toate semnele arată că nu s-a înregistrat niciun progres real în vederea opririi războiului. Trump a dat de înțeles că președintele Rusiei, Vladimir V. Putin, și președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, se vor întâlni față în față, iar mai apoi și cu Trump; nicio întrevedere nu a fost programată. ”Programul nu este deloc pregătit”, a declarat duminică, pe canalul NBC, ministrul de externe al Rusiei, Serghei V. Lavrov.

Și, în timp ce Trump susținea în fața liderilor europeni că Putin a acceptat niște forțe de menținere a păcii pe teritoriul Ucrainei, pe la mijlocul săptămânii, rușii vorbeau despre un plan foarte diferit, respectiv, unul potrivit căruia Rusia va contribui la garanțiile de securitate pentru țara pe care a invadat-o în februarie 2022. Dacă s-o fi ivit vreodată vreo problemă gen ‚lupul-de-pază-la-oi’, atunci o ilustrare va fi fost tocmai o asemenea propunere.

Luni, atunci când a fost întrebat ce garanții de securitate ar fi incluse într-un asemenea acord, Trump a spus că „nici măcar nu am discutat problema în amănunt”.

Toatea astea reprezintă simptomatica incoerență strategică din ultimele circa 10 zile. Uneori, Trump se  dă drept mediator, drept cineva care își poate folosi influența ca să obțină niște concesii din partea lui Putin, după care îl face pe Zelenski să ofere ceva teritoriu și să ajungă la un acord. Alteori, el pare să fie un aliat al Ucrainei, promițând să o apere în eventualitatea unor atacuri viitoare. Săptămâna trecută, el a scris într-o postare din mediile de socializare că Ucraina „nu are nicio șansă de câștig” dacă nu i se permite să intre și să atace pe teritoriul Rusiei, el învinuindu-l pe predecesorul său că nu i-a permis Ucrainei „să riposteze, ci doar să se apere”.

După ce, la Anchorage, a declarat că Putin dorește pacea, acum el recunoaște că are îndoieli și spune că se va gândi care dintre părți e de vină pentru acest eșec, dacă se ajunge la așa ceva. „Vom ști încotro o apucă din cauză că o să mă duc într-o direcție sau alta”, le-a declarat el, vineri, reporterilor.

Pentru Trump, relevanța este mai puțin importantă decât capcanele diplomației de la lider la lider. Iar el nu este singurul dintre președinții care au crezut că propriile lor puteri personale de convingere sunt elementul central pentru succesul politicii externe americane și pentru încheierea unor războaie. Theodore Roosevelt era și el convins de același lucru atunci când, cu 120 de ani în urmă, a mediat încheierea războiului ruso-japonez. Acel conflict s-a încheiat prin semnarea Tratatului de la Portsmouth, pe teritoriul american, și a avut drept rezultat Premiul Nobel pentru Pace acordat lui Roosevelt – adică exact rezultatul despre care Trump nu s-a sfiit să spună că îl urmărește.

Dar cel puțin până acum, această negociere cu Rusia nu urmează modelul lui Roosevelt. În schimb, întrevederea lui Trump cu Putin de la Anchorage începe să invite la comparații cu diplomația sa față în față cu nord-coreeanul Kim Jong-un, din urmă cu șase ani: prietenească, plină de strângeri de mână și destinată imortalizării la TV – dar fără vreun progres. La sfârșitul zilei, Coreea de Nord nu renunțase nici măcar la o singură armă nucleară, iar de atunci chiar și-a sporit simțitor arsenalul.

„Trump a venit la discuții cu o poziție occidentală relativ unitară, afirmând că mai întâi va trebui încheiat un acord de încetare a focului”, afirmă Ivo Daalder, fost ambasador american la NATO, aflat acum la Centrul Belfer pentru Știință și Relații Internaționale de la Harvard. „Apoi, în sfârșit cei doi se întâlnesc, iar Trump renunță la poziție și, în loc să șuteze mingea înainte, marchează un autogol”. „El a spus că nu va fi mulțumit dacă nu se ajunge la un armistițiu, că vor urma consecințe grave, dar nu a urmat nimic”, a mai adăugat el.

Trump a spus că obiectivul său este acela de „a se ajunge direct la un Acord de Pace”, după cum a scris pe mediile de socializare, „acord care va pune capăt războiului” pentru că, „deseori, armistițiile nu sunt de durată”.

Acum, Trump spune că, în două săptămâni, va afla dacă Putin este serios – aceeași perioadă pe care, acum câteva luni, i-a acordat-o liderului rus ca să oprească luptele, un termen-limită pe care acesta l-a ignorat.

(Două săptămâni este limita-standard de timp pentru ca Trump să pretindă niște rezultate, fie că este vorba despre diplomație sau despre crearea unui nou plan vizând îngrijirea sănătății. Prelungirile au devenit o rutină).

Pe bună dreptate, ucrainenii sunt suspicioși. În 1994, ei au semnat cu Statele Unite Memorandumul de la Budapesta, prin care Statele Unite, Marea Britanie și Rusia i-au oferit garanții de securitate pe o perioadă nedeterminată, Ucraina trebuind să renunțe în schimb la armamentul nuclear rămas pe teritoriul său după dezmembrarea Uniunii Sovietice.

La Anchorage, Trump a declarat că Putin a înțeles și a aprobat garanțiile de securitate occidentale acordate Ucrainei. Dar, la sfârșitul săptămânii  trecute, rușii au revenit, afirmând că ei trebuie să facă parte din forțele de securitate, dând totodată de înțeles că nicio țară membră NATO nu-și poate mobiliza trupe în Ucraina.

Duminică, la emisiunea Meet the Press (Întâlnire cu presa), de pe canalul NBC, vicepreședintele J.D. Vance a ocolit o întrebare legată de eventualul rol al Rusiei ca forță de pace, afirmând că „relația a da și a lua se înscrie în negocieri”. El a susținut că Administrația Trump „a exercitat mai multe presiuni economice asupra rușilor pentru a o face să oprească acest război, mai multe decât a impus Biden în trei ani” – o afirmație pe care consilierii lui Biden ar contesta-o, date fiind numeroasele sancțiuni de ordin comercial, bancar, financiar și din alte sectoare pe care Statele Unite și aliații lor le-au impus după invazie.

„În cele din urmă, vom avea succes sau, poate, ne vom izbi de un zid”, a conchis Vance, descriind din nou Washingtonul ca mediator. În calitate de senator, Vance a spus regulat că Statele Unite trebuie să nu mai sprijine Ucraina din cauză că rezultatul nu reprezintă un interes direct pe plan național.

Daalder a spus că, „în esență, Administrația Trump înțelege greșit” conflictul.

„Trump crede că acest conflict e de ordin teritorial”, a spus el. Dar, mai spune el, pentru ruși, „este vorba de identitate și de întrebarea dacă Ucraina se va alătura Occidentului sau va intra efectiv sub control rusesc”.