The Atlantic: Este AfD prea extrem pentru democrație?

În anul de dinaintea alegerilor germane din februarie partidul de extrema dreaptă Alternativă pentru Germania (AfD) urca rapid în sondaje. Avea în cele din urmă să-și mărească numărul de locuri în Bundestag de la 76 la 152. Însă când am discutat cu simpatizanții lui am constatat că sunt cinici. Unul dintre cele mai consecvente mesaje pe care le-am auzit când am vizitat Germania e acela că guvernul măsluise procesul electoral în defavoarea AfD. „Nu numai partidele adversare nu ne vor; sistemul însuși nu ne vrea”, mi-a spus un participant la o manifestație din Turingia. Iar acum această acuzație chiar pare de netăgăduit, potrivit Rador Radio România.

Serviciul de spionaj intern german Bundesamt für Verfassungsschutz (BfV) a declarat AfD organizație „extremistă”, calitate în care statul are dreptul să spioneze partidul, să-și infiltreze agenți sub acoperire în el și chiar să-l interzică cu totul. Alte organizații care au primit aceeași etichetă sunt gruparea teroristă ISIS, diverse grupuri marxist-leniniste și Biserica Scientologică. Aceste entități se pot lăuda cu vestigiile unui califat, dulapuri pline de tricouri cu Che Guevara, respectiv un viitor film din seria „Mission: Impossible”. Dar nici una dintre ele nu are ce are AfD: aproape un sfert din locurile parlamentului german. AfD a atacat deja în instanță eticheta de „extremist”, drept pentru care BfV și-a retras clasificarea până la aflarea deciziei judecătorești. Procesul ar putea dura luni, dacă nu ani, iar între timp situația va provoca debandadă în politica țării.

AfD detestă imigrația, iar unii dintre liderii lui, precum Björn Höcke, au o înclinație îngrijorătoare de a afirma lucruri care pot cel puțin sugera afinități naziste, chiar dacă nu sună de-a dreptul nazist. Dacă a detesta imigranții și a ridica aprobator degetul mare în direcția celui de-Al Treilea Reich e definiția extremismului, atunci da, etichetarea chiar pare a fi corectă, cel puțin pentru o parte din conducerea AfD. Rezultatul alegerilor indică faptul că majoritatea germanilor consideră asemenea opinii – sau impulsul de a constitui un partid pe baza lor – respingătoare.

 Însă acțiunile BfV ar elimina opțiunea acestei judecăți electorale, punându-i pe simpatizanții AfD în imposibilitatea de a-și vota partidul, iar pe ceilalți alegători în imposibilitatea de a vota contra lui. Germanii își amintesc trecutul lor autoritar și-și mai amintesc de asemenea că autoritarismul a sosit pe căi democratice. Aceste amintiri au dus la o atitudine ambivalentă în privința democrației. Proclamarea unui sfert de țară într-atât de extremist încât nu se poate avea încredere în celelalte trei sferturi că-l vor înfrânge reflectă tocmai această nesiguranță.

BfV e în linii mari omologul FBI-ului din SUA. Însă rostul spionajului practicat de FBI e să prindă infractori, iar instituția operează, în teorie, cu un anumit grad de independență, deși în subordinea executivului și supusă verificării Congresului.

BfV nu este însă o instituție polițienească – nu poate nici să aresteze, nici să trimită în judecată – și este deopotrivă administrată și verificată de oricare partid s-ar nimeri să fie la putere într-un moment dat. Setul ei de atribuții nu e limitat ori ghidat de criteriul clar al încălcării legii, ci de principiul mai vag al „protejării constituției”.

Și democrații și republicanii suspectează uneori, mai mult sau mai puțin justificat, că partidul de la putere se folosește de FBI și alte instituții pentru a-și spiona adversarii politici. În Germania nici măcar nu există vreun dubiu, întrucât BfV chiar pentru acest lucru a fost conceput, ba chiar și-a declarat fățiș concluzia: principalul partid de opoziție al țării poate fi spionat, folosindu-se măsuri agresive și intruzive.

Hans-Georg Maassen, fost șef al BfV (2012-2018) și actual lider al partidului Uniunea Valorilor, mi-a spus că instituția a scăpat de sub control. „Germania și Austria sunt singurele țări din tot Occidentul care folosesc un serviciu de spionaj intern pentru a-și supraveghea adversarii politici”, a declarat el. „În alte democrații e de neconceput. Dar în Germania e o practică politică standard.” Mi-a spus că în calitate de șef al BfV a încercat să-i pună capăt acestei practici, însă succesorul lui, din contră, a extins-o. „Monitorizarea partidelor este treaba celorlalte partide, iar nu a unui serviciu de informații”, a declarat el.

AfD e mai influent în fosta Germanie de Est, unde dezvoltarea economică e mai lentă și unde mai ales vârstnicii își amintesc anchetele invazive ale STASI [echivalentul Securității ceaușiste – n.trad.]. Chiar dacă BfV nu e STASI, acuzațiile cu care a venit el la adresa AfD evocă într-adevăr impunerea unei ortodoxii politice. Raportul lui de anul trecut acuză conducerea AfD de promovarea unui „concept de națiune care e rasist” și „bazat pe originea individului”. 

Afirmă că ea are „vederi ostile musulmanilor și străinilor” și că i-au „acuzat pe solicitanții de azil și imigranții originari din țări musulmane de incompatibilitate culturală și de o înclinație accentuată pentru criminalitate”. În același raport BfV invocă un proces din 2022 în care instanța a confirmat constatarea că AfD este „suspect de extremism” – un pas prealabil „confirmării” calității de extremist de săptămâna trecută -, pe motiv că vederile lui anti-imigranți violează protecția constituțională a „demnității umane” și a egalității în fața legii.

Membrii AfD nu s-ar simți deranjați de măcar o parte a acestor acuzații. Convingerea că calitatea de german are măcar ceva de-a face cu originea germană și că imigranții recenți îi sunt dăunători Germaniei constituie în mare măsură însuși motivul pentru care AfD există. Convingerea că imigranții recenți comit mai multe infracțiuni decât populația germană nici măcar nu este controversată; motivul acestei disparități e în schimb disputat. Însăși Legea Fundamentală a Germaniei se referă în Articolul 116 la originea germană drept bază a calității de german. (Prevederea a fost inclusă de statul german postbelic pentru a li se putea recunoaște cetățenia germanilor de peste granițe, mai ales acelora din blocul sovietic.) Până de curând nici un german nu ar fi fost șocat de ideea că originea germană are o legătură cu calitatea de german.

O subtilitate a legislației germane e aceea că un partid nu poate fi interzis doar pe criteriul politic, ci trebuie să fie efectiv suficient de puternic pentru a pune în pericol democrația. Partide fără priză la public sau formate doar din câțiva țicniți, cum e odiosul Partid Național Democrat de dreapta [de fapt neo-nazist, extrema dreaptă autentică – n.trad.], nu satisfac acest criteriu pentru a putea fi interzise. Prevederea legislativă rezumă întreaga tensiune definitorie a acestui proiect al interzicerii de partide: odată ce sunt suficient de mari pentru a fi interzise, respectivele partide sunt și mult prea mari pentru a mai fi interzise, întrucât ar însemna subminarea voinței a numeroși alegători germani, precum și a valorii ideii de a supune procedurii democratice problemele spinoase.

În acest moment AfD este o forță politică de o asemenea magnitudine: prea mare pentru a fi interzis și concomitent prea mare pentru a nu fi interzis. Însă soluția corectă era din capul locului cea politică. Celelalte partide germane au tot amânat să abordeze problema nemulțumirii populare din cauza imigrației, permițându-i în schimb AfD-ului să domine dezbaterea, care între timp s-a încins politic suficient de mult pentru a nu mai putea fi ignorată. Astfel că acum noului cancelar Friedrich Merz îi va reveni o sarcină mai dificilă. S-a poticnit deja în încercarea de a demonstra că va reforma politica de imigrație. El va mai trebui acum să demonstreze că agenție sa de spionaj nu face doar politică atunci când atacă partidul căruia i-a păsat de imigrație cu mult înainte ca propriei formațiuni să-i pese – acel partid care fie e prea german, fie nu e suficient de german.

Sursa: THE ATLANTIC / Rador Radio România / Traducerea: Andrei Suba