Soarta UE depinde de criza de identitate a Germaniei. Vechile tensiuni continuă să penduleze între ideea unei Europe germane și cea a unei Germanii europene

Scriitorul Thomas Mann a înaintat această idee în 1953. El spunea că noua Republică de la Bonn trebuie să renunțe la orice ambiție naționalistă de a se ajunge la o Europă germană. Viitorul este acela de a lega țara de vecinii săi pentru a se crea o Germanie europeană.

Au trecut aproape 70 de ani și Germania reunificată de astăzi încă se mai căznește să se hotărască. În această lună, influenta Curte Constituțională din Karlsruhe a arborat  steagul naționalist, intentând un proces Băncii Centrale Europene. În această săptămână, cancelarul Angela Merkel a ripostat printr-un plan convenit cu președintele francez Emmanuel Macron pe tema unui fond de redresare în valoare de 500 miliarde euro, destinat statelor din UE cel mai grav afectate de pandemia de Covid-19.

Unii au văzut în verdictul Curții – cea mai recentă dintr-un lung șir de tentative de a restabili granița între jurisdicția națională și cea europeană – o posibilă lovitură mortală dată operațiunilor BCE de gestionare a monedei euro. Alții au salutat federalismul fiscal inerent în modul de funcționare al noului fond de redresare propus. Susținătorii au calificat evenimentul drept un moment “hamiltonian“ pentru organizație – asemănător deciziei lui Alexander Hamilton și a altor părinți ai finanțelor SUA de a transfera datoriile statelor americane în buzunarul noului guvern federal. În opinia mea, ambele descrieri tind să hiperbolizeze problema. Luate laolaltă, ele reflectă tensiunile din inima politicii europene a Germaniei.

Dacă dăm crezare permanentelor suspiciuni ale euroscepticilor britanici, Berlinul nu aspiră nicidecum la o dominație europeană. Dimpotrivă, de cele mai multe ori, Germania dorește să închidă ochii în fața lumii. Totuși, niște realități legate de puterea și de geografia germană nu pot fi trecute cu vederea. Aflată în centrul Europei, Germania este oarecum cel mai bogat și cel mai populat stat de pe continent. În acest context, o Europă germană este inevitabilă.

Instanța din Karlsruhe nu este singura care se arată reticentă față de eventuala intruziune a UE. Marea coaliție a lui Merkel cu social-democrații a lăsat eurosceptica Alternativă pentru Germania (AFD), de extremă-dreaptă, în rolul oficial al opoziției din Bundestag. O bună parte a socității germane este iritată de “costul” pe care îl implică statutul de buni europeni. Se spune că moneda euro nu trebuie să devină o uniune de “transfer“, în care Germania să-și scape de necazuri vecinii “fără osânză“. În fața populismului AFD, politicienii de centru s-au arătat tot mai timizi în a sprijini afirmațiile lui Mann. Deși Germania disprețuiește hegemonia, ea ezită totodată să își asume responsabilitatea.

Acesta este echilibrul fragil pe care se bazează acum viitorul Europei. De obicei, importanța Europei în lume e măsurată în funcție de considerabilul său impact economic. Totuși, organizația este în esență politică. Viitorul monedei euro și, în cele din urmă, al Europei nu depinde de sănătatea sistemului bancar italian, ci de implicarea politică a celui mai puternic membru al său. UE poate să treacă peste ieșirea din “club” a  Marii Britanii, dar nu poate supraviețui multă vreme unei indiferențe germane.

Pentru liderii Republicii de la Bonn, Germania europeană a fost o opțiune evidentă și ușor de făcut. Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (nucleu al viitoarei UE) și Comunitatea Economică Europeană mergeau pe un drum al păcii și al reconcilierii, fiind o posibilă garantare a legitimității unui nou stat german. Împreună cu calitatea de membru al alianței NATO, cele două foruri au susținut aspirațiile noii republici legate de eventuala reunificare cu Estul ocupat de sovietici. Asta a făcut și ca Europa să poată oferi o piață deschisă industriei germane.

Cu alte cuvinte, o Europă mai mare însemna și o Germanie mai mare. Helmut Kohl a fost ultimul cancelar care a mai purtat “mantia“ lui (Thomas) Mann. Acordul la care a ajuns cu François Mitterrand pe tema euro a devenit moneda de schimb pentru ca acesta din urmă să accepte unificarea germană or, în opinia lui Kohl, asta garanta și atașamentul rapid al Germaniei față de europenismul său.

Pentru compatrioții săi născuți după război, logica unei Germanii europene a părut mai puțin evidentă. Din când în când, ca să mențină interesul națiunii pentru calitatea de membru al UE, Merkel a invocat interesul național: națiunile nu pot fi singure în contextul problemelor la nivel mondial, iar, în cadrul organizației,  Germania este mai bogată și mai sigură de poziția sa. Acest pragmatism s-a amestecat cu o anume nestrămutare atunci când, în 2012, ea a hotărât că nici Europa și nici Germania nu-și pot permite prăbușirea monedei euro. Ea a demonstrat rareori că ar împărtăși atașamentul emoțional al lui Kohl față de integrare. Regula declarată a fost aceea că Berlinul va face tot ce va putea ca să salveze Uniunea în momente de criză, dar nu mai mult.

Limbajul Angelei Merkel la conferința de presă din această săptămână cu Emmanuel Macron a sugerat cât se poate de grăitor că acest lucru s-ar putea schimba. După trei ani în care a respins majoritatea ideilor președintelui francez, dna Merkel a declarat că este timpul “să se riposteze“ în fața celei mai mari crize din istoria UE: “Germania și Franța luptă împreună pentru ideea europeană“.

Mai puțin sigur este dacă asta implică și niște eforturi susținute din partea Berlinului pentru a finaliza “afacerea“ încă nerezolvată a zonei euro – crearea unei uniuni economice alături de o uniune monetară. Date fiind experiențele din trecut, “hamiltonienii“ s-ar putea arăta dezamăgiți. Optimiștii susțin însă că, pe măsură ce se apropie de sfârșitul carierei sale politice, Merkel își caută un loc în cărțile de istorie.

Oricum ar fi, adevărul incontestabil este acela că Europa nu poate funcționa decât dacă și Germania dorește asta. Iar acest lucru cere clasei politice din această țară să-și exprime din nou atașamentul față de o Germanie europeană, chiar dacă restul continentului încearcă să se obișnuiască cu o Europă germană.

Sursa: The Financial Times / Articol de Philip Stephens / Traducerea: Alexandru Danga (Rador)