România lui Coposu și cea a lui Iliescu: cum putea arăta țara și cum arată ea în fapt

M-am gândit să scriu un articol despre Ion Iliescu așa cum l-am cunoscut din interviuri realizate cu el sau conferințe de presă la care am participat între 1990 și 2000, dar m-am răzgândit. N-aș fi putut aduce niciun fel de valoare adăugată, față de nenumăratele articole despre fostul președinte al României cu prilejul morții sale.

M-am străduit să-mi amintesc ceva memorabil din aceste întâlniri cu Iliescu, dar nu am reușit – omul era constant așa cum l-a cunoscut opinia publică: ca un patefon stricat care repetă la nesfârșit aceeași frază muzicală. Și atunci m-am gândit să scriu altfel despre moartea lui Iliescu.

Cu prilejul funeraliilor de stat (nu am să-mi dau cu părerea dacă erau sau nu justificate) un personaj participant de frunte a fost Adrian Năstase, fost prim ministru, președinte al Camerei Deputaților, lider al partidului iliescian în diferitele sale ipostaze și candidat învins la președinție, printre altele.

Îmi aduc aminte prin 1993 sau 1994 i-am văzut la o dezbatere la televiziune pe Năstase și pe fostul lider al Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD), Corneliu Coposu.

Cei doi politicieni – liderul Partidului Democrației Sociale din România (PDSR), de guvernământ și liderul opoziției democrate – au fost întrebați care a fost modelul lor în politică. Năstase (care atunci avea 43 – 44 de ani) l-a numit pe Iliescu, în timp ce Coposu (80 de ani) l-a numit pe Iuliu Maniu (1873 – 1953), liderul istoric al Partidului Național Țărănesc, mort în temnițele comuniste, căruia Coposu îi fusese secretar particular în scurta perioadă de după cel de-al doilea război mondial înainte de arestare (avea și el să petreacă 17 ani deținut în mai multe temnițe comuniste).

Aici se află cheia explicației evoluției României după 1990 și răsturnarea de la putere a lui Nicolae Ceaușescu. În timp ce Maniu și Coposu se aflau în temnițele comuniste, Iliescu studia la Moscova și urca apoi în ierarhia nomenklaturii comuniste. Iar Năstase a intrat și el, prin alianță, în rândul acestei nomenklaturi.

După 1990, ajuns în fruntea statului, Iliescu a promovat și protejat în politică și în afaceri eșaloanele doi și trei din fostul partid comunist și structurile sale anexă, precum și din Securitate. În aceste condiții, nu este de mirare că idolul politic al lui Năstase a fost Iliescu, căruia îi datorează în fapt aproape totul (nu a putut să-l scape de închisoare pentru corupție în 2012 – 2014 pentru că nu mai era la putere).

În cei cinci ani pe care i-a mai trăit după căderea regimului comunist, Coposu (care fusese supravegheat în permanență de Securitate în perioada 1964 – 1989) a devenit un simbol al rezistenței împotriva procesului inițiat de Iliescu de transformare a României într-o feudă a mutanților vechiului regim din care făcuse parte și făcea figură de disident.

Coposu a preluat de la Maniu moralitatea și intransigența principială în politică, dar el nu a luptat niciodată cu arme egale cu regimul condus de Iliescu, care s-a adaptat foarte repede dorințelor unui popor, în majoritate abrutizat de regimuri dictatoriale succesive timp de peste o jumătate de secol.

Intransigența lui Coposu, care conducea un partid infiltrat și sabotat de agenții regimului Iliescu, nu s-a dovedit populară. Îmi aduc aminte că în vara lui 1996, la circa șapte – opt luni după moartea sa, am vorbit cu un preot din comuna lui natală Bobota (Sălaj), care îmi spunea că liderul țărănist era respectat, dar nu iubit acolo. De ce? Pentru că într-un fel era ca o oglindă, în care oamenii se uitau și văzându-i rectitudinea morală se vedeau strâmb în ea prin comparație.

În acest timp Iliescu oferea oamenilor “liniște” – sloganul de la alegerile din 1990 – care însemna nu doar stagnare, ci și alunecare spre dezastru, așa cum a arătat perioada electorală 2024 – 2025. PSD, partid croit după chipul și asemănarea lui Iliescu, este expresia acestei stagnări și alunecări spre dezastru care continuă de 35 de ani.

Ar fi avut România o șansă să arate altfel cu Coposu în frunte? Greu de spus. La urma urmei el reprezenta o rămășiță a unei elite distruse de regimul comunist, imperfecte dar net superioare pseudo-elitei apărute după 1945 (din care au făcut parte Iliescu și Năstase) și continuate într-o formă mutantă după 1989. Oricum, ar fi avut șansa unei evoluții diferite, poate chiar a unei rupturi mai nete cu trecutul comunist.

Așa însă, România de astăzi este, în pofida apartenenței la Uniunea Europeană și NATO, o țară în care extrema dreaptă a ajuns la porțile puterii, în care corupția și minciuna se întâlnesc la tot pasul, în care “capitalismul de cumătrie” – termen inventat de Iliescu însuși (autoproclamat “sărac dar cinstit”) parazitează economia și în care politicul și economicul se împletesc trăgând foloase necuvenite pe seama cetățenilor care dovedesc o răbdare fără limite în fața acestui abuz în formă continuată.

Iar Coposu, decedat cu aproape 30 de ani înainte lui Iliescu, devine tot mai mult un personaj istoric uitat într-o țară care a adoptat în bună măsură modelul promovat cu succes de fostul președinte recent dispărut.