Moment de cumpănă în Franța după adoptarea de către parlament a noii legi dure a imigrației – a murit Macronismul?

În Franța s-a produs marți ceva în aceeași măsură fundamental, dar și bizar: parlamentul a adoptat un proiect de lege aș putea spune istoric care merge – o dată nu reprezintă un obicei, vorba francezului – în întâmpinarea dorințelor francezilor (70% constituie că nivelul imigrației e prea ridicat), dar îl lasă pe președintele Emmanuel Macron izolat politic la mai bine de trei de sfârșitul mandatului său, ultimul, în fruntea statului.

Să mă explic. Proiectul legii adoptat de cele două camere ale parlamentului Franței, Adunarea Națională (aleasă prin vot direct de electorat) și Senatul (aleasă prin vot indirect de aleșii națiunii) nu este cel al guvernului, pilotat de ministrul de interne Gerald Darmanin. Nu, el reprezintă în esență varianta dură adoptată de Senat, dominat de dreapta clasică – Republicanii (LR, centru dreapta) și convenită cu mici schimbări în Comisia Mixtă Paritară Adunare – Senat.

Textul, al cărui detalii le puteți găsi aici, face practic o întoarcere de 180 de grade față de tendința ultimilor 30 de ani, de generozitate față de imigranți. Nu este de mirare că lidera deputaților partidului Reunirea Națională (RN, dreapta populistă sau extremă, potrivit stângii), Marine Le Pen, clama o “victorie ideologică” și că deputații LR exprimau satisfacție, după cum nu este de mirare că opoziția de stânga a calificat legea drept “rasistă” și de “extrema dreaptă”.

Recomandări Video:

Articolul continuă mai jos...

Explicațiile unui istoric despre nostalgia după ziua de 1 Mai în regimul Ceaușescu

4:31

Câteva idei despre cum să faci din grătar o masă sănătoasă

4:50

Cum eviți mirosul neplăcut la pornirea aerului condiționat în mașină

1:39

Sfaturi despre cum să faci față meselor de Paște ca să nu îți afecteze dieta

4:31

Din scaunul rulant, campion național la raliu intrat în Cartea Recordurilor

4:58

Marii perdanti politic al extraordinarei zile de marți sunt nimeni alții decât președintele Macron, executanta sa fidelă, prim ministra Elisabeth Borne, ministrul de interne Gerald Darmanin și de fapt ideologia sa politică, pe care unii au denumit-o “Macronism”. În ce constă ea? În campania electorală din 2017 pentru primul scrutin prezidențial în care a fost ales, Macron, care fusese ministru al finanțelor sub președintele socialist Francois Hollande, s-a prezentat ca o alternativă și o depășire a clivajului dreapta – stânga care dominase cei 59 de ani ai celei de-a Cincea Republici Franceze.

Această filosofie politică ar putea fi rezumată în trei cuvinte: “En même temps – În același timp”, un slogan repetat de candidatul Macron până la saturație și care voia să semnifice concilierea a două poziții aparent ireconciliabile. Această filosofie politică a avut un succes fulgerător, atunci când Macron a fost ales președinte, învingând-o pe Le Pen în turul al doilea, iar apoi a obținut o majoritate confortabilă în Adunarea Națională.

Au trecut cinci ani și Macron a candidat din nou și a fost ales din nou, tot în fața lui Le Pen, cu o majoritate redusă, dar de data aceasta în alegerile parlamentare partidele pro-prezidențiale nu au reușit să mai obțină majoritatea în Adunarea Națională. RN a devenit al doilea partid ca mărime, iar LR a ajuns să dețină balanța puterii.

Macron a forțat nota și guvernul său și-a angajat de 23 de ori responsabilitatea pe texte de lege care au fost adoptate fără vot, în condițiile în care de fiecare fată moțiunile de cenzură introduse de opoziție au eșuat fără sprijinul LR și adeseori RN care nu dorea să voteze alături de stânga. Așa a fost adoptat și extrem de impopularul proiect de lege de reformă a sistemului de pensii care în principal mărea vârsta de pensionare de la 62 la 64 de ani și care a scos milioane de protestatari în stradă.

Iată însă că la singurul proiect de lege major asupra căruia guvernul nu și-a angajat responsabilitatea, proiectul legii imigrației, sprijinit de majoritatea francezilor, potrivit sondajelor de opinie (spre deosebire de reforma pensiilor) a intervenit cea mai mare criză a guvernării lui Macron.

O parte a deputaților și chiar a miniștrilor macroniști și-au exprimat nemulțumirea față de turnura pe care a luat-o proiectul care a devenit de fapt un text al dreptei, dacă nu cumva al extremei drepte. Explicația nemulțumirii este simplă: macroniștii sunt proveniți în majoritatea lor din două mari partide: cei de dreapta – Darmanin, ministrul finanțelor Bruno Le Maire, ministra de externe Catherine Colonna, fostul prim ministru Edouard Philippe – de la LR, cei de stânga – Borne, ministrul educației Gabriel Attal, ministrul justiției Eric Dupond-Moretti – de la Partidul Socialist.

Și în acest caz nu a mai funcționat formula magică a lui “în același timp”, pentru că era vorba de două variante absolut ireconciliabile. Marți seara s-a creat un precedent pe care opoziția, fie de dreapta, fie de stânga îl va folosi. Până acum, Macron a folosit adversitatea, uneori ura care există între RN și principalul partid al stângii, Franța Nesupusă (LFI, stânga radicală) pentru a reuși să iasă din situații politice dificile. Îi va fi din ce în ce mai dificil să folosească această poziționare nici – nici cu privire la spectrul politic.

Legea imigrației a arătat limitele acestei filosofii politice, dacă într-adevăr poate fi numită așa. Întrebarea este: ce mai rămâne din mandatul lui Macron, având în vedere că în 2027 nu va mai avea dreptul să candideze? Sprijinitorii săi politici au fost serios dezamăgiți de prestația sa care a apărut exact ca politicianismul pe care-l criticase și care l-a ajutat să fie ales în 2017.

Marele câștigător al acestui episod politic este din nou, ca și la reforma pensiilor din iarna 2023, RN și probabila sa candidată la președinție, Le Pen. RN conduce în sondajele pentru alegerile europarlamentare din 2024, iar Le Pen este în fruntea sondajelor pentru alegerile prezidențiale din 2027, în absența unor candidați clari, atât la macroniști, cât și la LR și la stânga. Mulți îl acuză pe Macron că prin pozițiile sale politice nu a făcut decât să o respectabilizeze pe Le Pen și dediabolizeze un partid care sub conducerea predecesorului și tatălui ei, Jean Marie Le Pen, era clar un partid de extrema dreaptă.

În concluzie, apare și este legitimă întrebarea: a murit Macronismul? S-ar putea să mai avem de așteptat răspunsul la această întrebare, dar ziua de 19 decembrie 2023 a dat o grea lovitură acestei filosofii politice apărute cu numai șase – șapte ani în urmă.