INTERVIU Mircea Miclea: Este cea mai tristă primă zi de școală din ultimii zeci de ani. Asistăm la o decizie care va face exemplu în manualele de decizii politice proaste: s-a obținut un câștig financiar de 0,02% din PIB economie, în schimbul unor costuri uriașe din punct de vedere socio-emoțional, al creșterii inegalităților și al neîncrederii

„Este cea mai tensionată și probabil cea mai tristă primă zi de școală din ultimii zeci de ani”, a declarat pentru Edupedu.ro profesorul Mircea Miclea. Fondatorul școlii cognitive în psihologia românească a avertizat că „niciodată nu au mai fost atât de mulți oameni pensionați, frustrați, în conflict unii cu alții, pentru că pentru a-și face completarea de normă, au început conflicte între profesori, în sălile de cancelarie. Costuri emoționale, așadar, legate de conflict”. 

Fondatorul Institutului de cercetare-dezvoltare Cognitrom și expert în reformele aplicate în Republica Moldova de președinta Maia Sandu, Mircea Miclea a analizat într-un interviu pentru Edupedu.ro efectele deciziilor fără precedent în educația românească luate de Guvernul Bolojan pentru a scădea deficitul bugetar al țării. La ce au dus majorarea de la 18 la 20 de ore pe săptămână a normei didactice de predare, majorarea cu 2 până la 6 a numărului de elevi în clase, comasarea școlilor cu sub 500 de elevi?

„Asistăm la o decizie proastă, care va face exemplu în manualele de decizii politice proaste; o decizie prin care s-a obținut un câștig financiar minor, 0,02% din PIB economie, în schimb s-au acumulat costuri uriașe atât din punct de vedere socio-emoțional, cât și din punct de vedere al creșterii inegalităților și din punct de vedere al neîncrederii și mai mari a cetățenilor în clasa politică”, a punctat Miclea.

Rep: Care sunt gândurile pe care le transmiteți, în cea mai tensionată primă zi de școală din istoria recentă?

Mircea Miclea: Împărtășesc această opinie: este cea mai tensionată și probabil cea mai tristă primă zi de școală din ultimii zeci de ani. Pentru că deciziile care s-au luat în educație sunt un exemplu de manual de decizii proaste. Adică decizii care au vizat un câștig imediat, dar foarte mic financiar, 0,02% din PIB, însă cu consecințe negative uriașe.

Aș menționa doar trei dintre consecințele acestea negative.

1. Costurile socio-emoționale ale acestor decizii: în momentul de față, dacă privim de la firul ierbii, din cancelarii și din sălile de clasă, vom constata că niciodată nu au mai fost atât de mulți oameni pensionați, frustrați, în conflict unii cu alții, pentru că pentru a-și face completarea de normă, au început conflicte între profesori, în sălile de cancelarie, ca să se împartă normele. Costuri emoționale, așadar, legate de conflict. Costuri emoționale legate de faptul că pentru a-ți completa norma trebuie să iei și alte ore decât cele pentru care ai fost pregătit: ca să-ți completezi orele de matematică, de exemplu, să iei ore de fizică, ca să-ți completezi orele de chimie, să iei ore de biologie și așa mai departe. Deci sunt costuri socio-emoționale foarte mari, pentru un câștig financiar foarte redus. Ăsta e un cost enorm și care, din păcate, va crește în timp. 
2. A doua consecință negativă, al doilea cost se referă la faptul că practic s-a accentuat inegalitatea prin aceste măsuri; principalul segment afectat a fost învățământul rural. Acolo e foarte greu să mai găsești profesori dispuși să meargă și să facă naveta în trei sau patru școli ca să-și asigure normă. Și tot acolo s-au închis foarte multe școli, astfel încât, prin urmare, diferența dintre rural și urban care era până acum se va accentua și mai mult de acum încolo și mai ales trebuie să luăm în seamă faptul că din rural apare o mare parte din ceea ce se numește analfabetism funcțional și în loc să se remedieze situația, s-a înrăutățit. Pe de altă parte, crește inegalitatea dintre România, care în 2023 era pe penultimul loc în Europa la alocare bugetară în ceea ce privește educația, și celelalte state europene. Probabil că anul ăsta va fi pe ultimul loc în Europa și se accentuează inegalitatea dintre finanțarea educației în România versus restul țărilor din Uniunea Europeană. Deci costurile sunt legate de creșterea foarte mare a inegalităților.
3. Și al treilea este un cost de încredere: ceea ce s-a întâmplat a fost că a crescut enorm neîncrederea în clasa politică. Nu poți să mai crezi în clasa politică, dacă exact cei care au câștigat alegerile spunând că educația este importantă și acuzând faptul că deviațiile negative apar ca urmare a lipsei de educație acum sunt cei care lovesc în educație. Nu, nu poți să mai crezi în cei care vin și spun că o să fie dreptate socială și încep tăierile bugetare cu cei oropsiți, adică cu profesorii, în loc să înceapă cu cei privilegiați.

Prin urmare, cred că asistăm la o decizie proastă, care va face exemplu în manualele de decizii politice proaste; o decizie prin care s-a obținut un câștig financiar minor, 0,02% din PIB economie, în schimb s-au acumulat costuri uriașe atât din punct de vedere socio-emoțional, cât și din punct de vedere al creșterii inegalităților și din punct de vedere al neîncrederii și mai mari a cetățenilor în clasa politică.

Și pentru prima dată vedem foarte clar că se extinde această practică de a fabrica dovezi, după ce deciziile politice sunt luate. În loc să se ia decizii pe bază de date – adică întâi avem datele de cercetare științifică din consultarea experților, a practicienilor, etc și pe baza acestor date luăm decizii… acum s-a procedat invers: s-au luat deciziile și după aceea s-au fabricat datele care să legitimeze aceste decizii sau s-au decupat doar acele date care să legitimeze deciziile și au fost ignorate datele care nu susțineau deciziile. Deci, în loc să avem un evidence based policy, avem un policy-based evidence: fabricăm date, ca să legitimăm decizii proaste. Ăsta este un fenomen foarte îngrijorător și cred că, din păcate, se va menține, se va accentua și ar trebui să fim de acum încolo extrem de atenți la această practică pe care probabil că o vom vedea extinsă.

Un alt lucru care m-a dezamăgit foarte tare a fost comunicarea într-o manieră extrem de proastă a acestor decizii proaste. Comunicarea lor a fost încă și mai proastă.

Vă citez câteva mostre de comunicare:

• creșterea numărului de elevi din clasă s-a justificat sub formula: „nu cred că este o problemă majoră să avem cu 1–2 bănci mai mult în unele clase”
• situația catastrofală de acuma a fost prezentat ca nefiind așa de dificilă, pentru că „nu s-a surpat sistemul de educație”
• tăierile financiare care au avut loc s-au făcut începând cu educația și nu cu alte segmente privilegiate din societatea românească, pentru că „asta era cel mai ușor și mai ușor de pus în practică”.

Acest gen de comunicare a unor măsuri și așa proaste a crescut și mai mult nemulțumirea socială.

Prin urmare, puse toate la un loc aceste lucruri arată cât de mare este nemulțumirea socială absolut legitimă pe care o au cei care lucrează în acest sector: și profesorii, și elevii, și studenții, bineînțeles și familia.

Rep: V-ați fi așteptat să fiți martorul majorării cu până la 6 a numărului de elevi în clase, a majorării peste media europeană a normei didactice, a înjumătățirii sumelor la plata cu ora, a desființării școlilor cu sub 500 de elevi, la jumătate de an după victoria democrației asupra extremismului, și exclusiv din rațiuni economice, dar fără nicio analiză de impact?

Mircea Miclea: În niciun caz. Cum am spus, este o decizie proastă care va face exemplu de manual. Nu are nici cea mai mică legitimitate; este un câștig financiar minor, contra unor costuri sociale și economice uriașe. Dar asta este istoria. Istoria arată că lucrurile cele mai de neînchipuit până la urmă se realizează.

Rep: Ce mai este de făcut, în interesul educațional?
Mircea Miclea: În interesul acestei țări, dacă vrea să devină mai prosperă în viitor, este să-și apere și susține educația. Așa că ce trebuie să facă cei care sunt la conducere este ca în viitorul buget al educației să arate că investiția în educație în loc să scadă – crește și să revină asupra unor măsuri care nu sunt justificate din punct de vedere al calității educației. De exemplu, creșterea numărului de elevi într-o clasă, creșterea numărului de ore pentru profesori trebuie să fie măsuri care trebuie să fie corectate imediat sau cel puțin începând cu noul an calendaristic, nu școlar. Eu sper ca până atunci să vadă evident și cei care decid ceea ce este atât de evident pentru cei care lucrează în sistem: aceste decizii pe care ei le-au luat sunt decizii proaste. Așadar, în aceste luni aștept să revină asupra deciziilor.

Rep: Timp de trei luni, profesorii au fost acuzați constant, direct sau indirect, ironic, că lucrează puțin, deși asta este media la care lucrează profesorii din Uniunea Europeană. Că au vacanță foarte mare, lucru pe care au și mizat politicienii dând aceste decizii în vacanța de vară. Este puțin 4 ore pe zi ca o persoană să lucreze singură, fără niciun ajutor, cu copiii?

Mircea Miclea: Acest mod de gândire este aberant. Este similar cu a judeca performanța unui actor luând în calcul numai cât joacă el pe scenă, cât ține rolul lui și de a considera că de fapt ce se întâmplă în spatele scenei, până când el joacă rolul respectiv, e un nimic, e nerelevant. Aceeași gândire stupidă este și în acest caz: să evaluezi prestația profesorului numai prin ceea ce face la clasă și să ignori tot ceea ce face el pentru ca în clasă să performeze în mod adecvat. Deci o gândire de o stupiditate totală. Nu, nu, nu-mi închipuiam că se poate ajunge la un astfel de mod de gândire. Atunci, dacă e să generalizăm, să generalizăm și să spunem că și actorii trebuie plătiți numai atât cât ține rolul pe care îl joacă o dată pe săptămână, duminica sau sâmbăta sau când au piesa în care joacă. Deci e o abordare aberantă.

Să mai înțelegem un lucru, acum. Generațiile care sunt acum în școală, din cauza multor factori, sunt mult mai dificil de controlat în sensul bun – adică de a-i determina să fie concentrați pe învățare – decât înainte. Nu numai la noi, ci și în alte țări meseria de profesor a devenit mult mai dificilă. Datele repetate, mai ales în Statele Unite, în Marea Britanie etc arată că este profesia în care burnout-ul este cel mai frecvent și a devenit din ce în ce mai neatractivă. De exemplu, în Germania este o criză de resurse umane, de profesori, de 35.000 de profesori și se adâncește de la an la an. La noi, în România, procentul de profesori care au vârsta de sub 30 de ani este de 9%, deci învățământul devine neatractiv. Păi, dacă e atât de lejer, de ce nu devine mai atractiv? Acești atâția oameni care spun că profesorii muncesc puțini de ce nu se fac profesori? Că este așa de bine!

• Citește articolul integral pe Edupedu.ro