FOTO Cum a devenit Bucureştiul ”Parisul Estului?” Capitala, descrisă cu admirație, cu numeroase detalii istorice și arhitecturale inedite de o publicație americană

Există mai mult de o jumătate de duzină de autointitulate „Mici Viene” în Europa, care pretind onoarea locului al doilea, scrie publicația americană The Daily Beast, într-un amplu reportaj dedicat Bucureștiului. Mai puţine oraşe concurează pentru Grand Prix, marele premiu numit „Micul Paris”, dar există câteva. Primele au fost aproape în întregime în Imperiul Austro-Ungar timp de secole sau decenii şi, în consecinţă, clădirile lor în stil baroc de culoare galbenă, din vremea Habsburgilor, mini-artere de tip Ringstrasse şi construcţii similare sunt uşor de explicat.

Oraşele de tip Micul Paris sunt diferite; acestea tind să fie mult mai îndepărtate şi nu au fost niciodată supuse conducerii adevăratului Paris. Sunt mai mult entuziaste decât urmaşe ale sale, precum oraşul german Leipzig şi Plovdiv din Bulgaria, dar indiscutabil şi de nechestionat, cel mai bun dintre ele este Bucureştiul.

Printre numeroasele atracţii ale capitalei române se află o serie de clădiri în stilul Renaşterii franceze, neoclasic şi Beaux-Arts, care fac să roşească aproape orice alt oraş în afara capitalei franceze, cu atât mai interesant fiind faptul că nu sunt aşezate într-o secvenţă coerentă a unei arhitecturi tradiţionale naţionale, ci sunt situate la mai mult de o mie de mile de Franţa, în mijlocul unui peisaj urban de clădiri bizantine şi otomane mai vechi, sau neobizantine, şi o colecţie excelentă de clădiri moderne interbelice şi Art Deco.

Nu are sens, dar rezultatul este spectaculos.

Faceţi o plimbare pe Calea Victoriei, principalul drum al centrului vechi al Bucureştiului şi veţi găsi o arhitectură în stil francez aproape la fiecare colţ. Bucureştiul ca dublură a Parisului nu este o raritate în mass-media, de la serialul tv ‘Killing Eve’, până la serialul tv ‘Maigret’, de la începutul anilor ’90, de Michael Gambon.

Simboluri ale arhitecturii Beaux-Arts sunt peste tot şi, în general, acestea nu sunt deloc imitaţii. Câteva au fost construite de arhitecţi francezi; majoritatea, de arhitecţi români, dar, în general, şcoliţi la École des Beaux-Arts din Paris, în primele decenii. Cum se explică?

Creşterea naţionalismului românesc în primele decenii ale secolului al XIX-lea au găsit o inspiraţie unică (şi ajutor concret) în Franţa. România, care în forma pre-naţională a provinciilor Ţara Românească şi Moldova fusese o arie autonomă a Imperiului Otoman, timp de secole, era interesată activ de a se îndepărta de tradiţiile stăpânilor otomani.

Rusia, care o privea cu lăcomie, ocupându-i teritoriile de două ori şi căutând să o cucerească în Războiul Crimeei, evident nu a fost un exemplu pe care a căutat să-l imite. În apropiere, Austro-Ungaria a fost privită tot cu precauţie, ca un alt posibil cuceritor al unui vecin care deja domina peste câteva milioane de etnici români în Transilvania.

Un interes vital al naţionaliştilor români a fost sublinierea latinităţii civilizaţiei lor, cel mai vestic grup de limbi romanice în mijlocul slavilor, turcilor şi grecilor. Deloc surprinzător, legăturile comemorative cu Roma Antică au devenit omniprezente (se pare că există o comemorare a împăratului roman Traian în fiecare oraş românesc), dar Italia era o expresie geografică, iar Franţa era un stat măreţ şi un centru demnă de concentrare a aspiraţiilor.

Franţa era, de asemenea, de ajutor din punct de vedere politic. În mod ironic, ocupaţia rusă a fost cea care a oferit o expunere mai largă la limba franceză. Emanuela Constantini explică în ‘Eliminarea patrimoniului otoman? Evoluţia Bucureştiului în secolul al XIX-lea’ că „Aristocraţia rusă, căreia îi aparţineau ofiţerii armatei ţariste, folosea limba franceză ca limbă comună.

În timpul ocupaţiei ruseşti a Ţării Româneşti, în 1806-1812, şi din nou, în 1829-1834, nobilimea locală a luat contact cu ofiţerii ruşi, iar literatura, dansurile şi tradiţiile franceze au început să circule”.

Entuziasmul românesc pentru Franţa a căpătat numeroase aspecte: a importat un număr imens de cuvinte din limba franceză începând cu secolul al XIX-lea. Estimările variază, dar aproximativ 20 la sută din întregul volum lexical românesc este format din cuvinte împrumutate din franceză (considerabil mai mult decât a importat din alte limbi romanice, de la orice vecini slavici sau din turcă).

Amprenta franceză asupra limbii este inconfundabilă. Ajungi la aeroport sau la Gara de Nord, conduci pe un bulevard (care de multe ori au fost inspirate din Parisul lui Haussman, de la început). Mulţumirile informale sunt „merci”. Poliţia militară este Jandarmeria. Aeroportul poartă numele Henri Coandă, un aviator care a petrecut mult timp în Franţa.

Parisul a părut un popas obligatoriu pentru generaţii de artişti români, în nenumărate domenii. George Enescu, Constantin Brâncuşi, Victor Brauner, Tristan Tzara, Emil Ciroran, Eugen Ionescu, Theodor Pallady şi Nicolae Grigorescu. Şi, desigur, un număr imens de arhitecţi români au studiat la Ècole des Beaux-Arts: când s-au fondat şcolile româneşti de arhitectură, ele au fost puternic influenţate de modelul Beaux-Arts.

Mergeţi să vă plimbaţi prin centrul vechi al oraşului, pentru a avea un sentiment mai mult decât uşor suprarealist de dislocare din orice context arhitectural-geografic aţi dobândit. Există ceva asemănător cu Gare de Lyon la Palatul de Justiţie, în stilul Renaşterii franceze, chiar la sud de centrul vechi, care este opera lui Albert Ballu (şi a eminentului arhitect român Ion Mincu, şcolit la Beaux-Arts, evident), care a proiectat Palais de Justice în Charleroi, în Belgia, ca şi gara şi catedrala din Oran.

Aventuraţi-vă spre nord, pe Calea Victoriei, şi veţi găsi Muzeul de Istorie a României, în stil Beaux-Arts, al lui Alexandru Săvulescu, fostul Oficiu Poştal Central, inspirat din principalul oficiu poştal din Geneva, care are mai multe asemănări cu Muzeul de Istorie Naturală din Jardin des Plantes din Paris, deşi are caracteristici mai impozante decât aceste două edificii, cupole minunate şi o colecţie excelentă.

Peste drum se află una dintre cele mai răvăşitoare clădiri ale Bucureştiului, Palatul CEC pentru economii şi depozite (proiectat de Paul Gottereau, originar din Perpignan, şcolit la École Des Beaux-Arts). Are o asemănare cu Petit Palais din Paris, dar este mult mai ornamentat şi mai interesant, expunând una dintre cele mai îndrăzneţe şi mai frumoase arcade de tip Beaux-Arts şi o serie de cupole renascentiste solide din sticlă, care aduc ordine interioară. Acum este un muzeu bancar, cu un interior maiestuos, cu o serie de picturi murale şi o lumină splendidă.

Mai spre nord, şi oarecum ascunsă, este minunata Arcadă Macca-Vilacrosse, proiectată de un alt francez, Felix Xenopol. Acest evident omagiu adus pasajelor pariziene constă de fapt din trei străzi scurte cu acoperiş din sticlă, care se întâlnesc sub o mare cupolă de sticlă verde şi galbenă – forma sa ciudată şi farmecul actual sunt rezultatul unui hotel care a refuzat să se mute.

Spre nord se află Cercul Militar, cu Palatul neoclasic al Cercului Militar (actualmente amenajat pentru construcţie) şi nu unul, ci două hoteluri în stil neoclasic francez, Hotelul Capitol, al lui Arghir Culina (fost Magasin de Luvru, puteţi ghici palatul pe care îl aveau în minte) şi Grand Hotel du Boulevard, al lui Alexandru Orăscu (nu bulevardul, să fie clar) ale cărui interioare de marmură sunt, de asemenea, foarte elegante.

În curând veţi ajunge la o serie de piaţete (un cuvânt împrumutat din italiană), faţă în faţă cu edificiul Bibliotecii Universitare Carol I, a lui Paul Gottereau, care seamănă cu Sorbona Panteon în configuraţie, peste drum, Muzeul Naţional de Artă al României, fostul Palat Regal.

• În interior se găsesc lucrări ale lui Pissaro, Signac, Courbet, Boudin, Monet şi Camille Claudel, dar, mai important, o colecţie superbă de artişti români pe care probabil nu aţi văzut-o, inclusiv Nicolae Grigorescu, un alt absolvent de Beaux-Arts, cel mai mare discipol al lui Courbet din România, pictor impresionist în plein air, şi o gamă excelentă de artişti din anii 1850 până în 1980, printre care Theodor Aman, Gheorghe Petraşcu, Max Hermann Maxy, Nicolae Tonitza, Marcel Iancu, Victor Brauner, Corneliu Baba şi, bineînţeles, Brâncuşi. Restul colecţiei europene este de asemenea magnific, incluzându-i pe Tintoretto, Bronzino, El Greco şi Rembrandt, precum şi seria de anotimpuri a lui Brueghel cel Tânăr.

Sala neoclasică de concerter a Ateneului Român, aflată un pic mai departe, a fost proiectată de Albert Galleron, la recomandarea lui Charles Garnier, arhitectul Operei Garnier din Paris. Cartierul Lipscani (denumirea românească pentru Leipzig (Lipsca), celălalt mai Mic Paris, trebuie să vă amintesc) cartier la est de Calea Victoriei, prezintă o concentrare de lucruri de duzină orientate spre turism, între multe blocuri şi clădiri mai frumoase, precum Banca Naţională a României, de Bernard şi Galleron, şi principala clădire neoclasică a lui Alexandru Orăscu, clădirea Universităţii Bucureşti.

Admiraţi mai multe dintre frumoasele clădiri în stil Beaux-Arts de pe Strada Doamnei 11, cu atractive aracade renascentiste, şi mergeţi în interior pentru piaţa de antichităţi la fel de atrăgătoare. Ministerul Agriculturii, un pic spre est, pare un castel în mijlocul oraşului, un revigorism mai conştient mai vechi decât o mare parte din celelalte edificii francofile ale oraşului, proiectat de Louis Blanc, născut la Geneva. Rătăciţi pe Strada Biserica Amzei şi Strada Henri Coandă, ambele au tot felul de lucruri frumoase. Institutul de Arheologie Vasile Pârvan, de Jean Berthet, de pe acestă din urmă stradă este deosebit de frumos.

Veţi găsi o mulţime de lucruri care nu sunt pariziene de-a lungul acestei secţiuni: dacă ceea ce vrei este Parisul, mergi acolo. Este contrastul dintre aceste clădiri în stil francez şi împrejurimile lor fizice şi culturale foarte diferite, care creează magia Bucureştiului. Bisericile Kretzulescu, Zlătari şi Doamnei, de-a lungul Căii Vcitoriei, în general mici, dar splendide biserici în stil bizantin, sunt doar câteva dintre zecile de biserici istorice din această ţară copleşitor ortodoxă.

Exterioarele lor sunt adesea relativ simple, dar interioarele au o iconografie complexă pe fiecare centimetru. Cartierul Lipscani are o serie de vestigii ale Bucureştiului mai vechi: Mănăstirea Stavrapoleus, vestigiile arhitecturale ale fostei curţi domneşti şi o arhitectură excelentă a situlului neo-românesc din perioada imediată de după francofilie, precum (Palatul fostei bănci) Marmorosch şi (fosta) bancă Chrissoveloni.

Toată această splendoare vizuală nu va ţine de foame, iar un alt strat al imensului farmec al Bucureştiului este gastronomia sa incitantă, cu elemente din Europa Centrală, cum ar fi supele acre, ciorba, rulourile de varză umplute, sarmale, cârnaţi, zacuscă ( vinete şi ardei), salate tocate şi o gamă delicioasă de brânzeturi şi produse de patiserie. Există câteva elemente italiene, cum ar fi mămăliga, o ‘polenta’ adesea superioară, şi feluri de fasole albă. Dincolo de aceasta, există vinuri foarte accesibile şi ţuică de prune. Toate acestea sunt foarte accesibile şi la standarde europene, cursul leu-dolar permiţând privilegii ocazionale notabile.

Asiguraţi-vă că veţi merge spre est, pentru a experimenta contrastul vital al Bulevardului Magheru, una dintre marile vedete ale Art Deco ale lumii, care merită să stea alături de o companie diversă, cum ar fi Ocean Drive din Miami, Marine Drive din Bombay, Grand Concourse din Bronx, şi tot felul de locaţii din Tel Aviv.

Veţi vedea Hotel Ambasador, al lui Culina, clădirea ARO, a lui Horia Creangă, blocul creditelor miniere de pe Bulevardul Nicolae Bălcescu 2, şi multe altele. Veţi fi observat splendidul bloc Adriatica (-Trieste) de pe Calea Victoriei, şi în apropiere contribuţia designului american pentru oraş, Palatul Telefoanelor, de Walter Froy şi Louis Weeks.

Continuaţi pe Magheru spre nord, până la Bulevardul Lascăr Catargiu, şi vă veţi întoarce din nou în Micul Paris, cu această stradă flancată de multe vile bine conservate. Clubul oamenilor de ştiinţă din apropiere, de I.D. Berindei (student la Beaux-Arts, desigur!) este un edificiu excelent, pe strada Lahovari 9.

Mai spre nord este somptuosul muzeu în stil baroc francez şi Art Nouveau, Muzeul Enescu, adăpostit de Palatul Cantecuzino, conceput de I.D. Berindei. Colecţia muzeului nu este deosebit de grozavă decât dacă sunteţi un mare admirator al lui Enescu, dar interioarele merită preţul deosebit de modest pentru acces. Şi în apropiere există o altă galerie mare excelentă, Muzeul Colecţiilor de Artă, care prezintă în principal lucrări româneşti, în special cele ale lui ‘Francis Bacon al României’, Corneliu Baba.

Nu am menţionat grozăvia care este centrul nou al lui Ceauşescu, o bucată de Pyongyang, care a ras o şesime din oraşul vechi. Teoretic este sigur să mergi pe jos, dar în acelaşi mod în care este o parcare de mall: dimensiunea este opresivă, fiecare bloc şi clădire prea mare şi fiecare bulevard prea larg, o combinaţie teribil de monotonă, care merită o plimbare în principal pentru a respira uşurat la întoarcerea în centrul vechi. Palatul Parlamentului are câteva încăperi grandioase şi ceva artă de calitate, dar este o operă gigantescă, obositoare şi mai mult intimidantă decât impresionantă din unghiurile exterioare.

Vila lui Ceauşescu, în nordul oraşului, în Dorobanţi, merită o călătorie cu metroul. Nu este chiar o revărsare de kitsch, cum arată în fotografiile băii sale aurii, ci reflectă mai mult un gust destul de conservator, mic-burghez, ciudat tipic dictatorilor din blocul estic.

Ca de obicei, este un cartier tradiţional de vile încântătoare de lider, un nou Pyongyang sau mai rău pentru restul. Decorată cu cadouri de la Mao, Şahul Iranului, şi mulţi alţii, este interesant şi oarecum înfricoşător, în contextul faptelor sale, dar piscina este fantastică. Există riscuri chiar şi dacă Ceauşescu nu mai e.

Nu trebuie să te aventurezi prea departe de centrul oraşului pentru a întâlni clădiri în paragină: oraşul are un aer de degradare care este fermecător în formele mai blânde, dar oarecum alarmant în formele sale mai intense: Bucureştiul a fost inclus pe lista din 2016 a Centrului Mondial pentru Supravegherea Monumentelor. Această includere a subliniat că „un mediu de construcţii cu o semnificaţie istorică, socială şi simbolică mare este ameninţat cu abandonarea şi demolarea clădirilor istorice, dezvoltarea necontrolată şi reabilitarea necorespunzătoare”. Mergeţi acolo şi poate asta va încuraja o tendinţă diferită.

Sursa: The Daily Beast/ Rador/ Traducerea: Cristina Zaharia

Sursa Foto: Facebook/ CEC