Cum îl folosește consilierul spiritual al lui Putin pe Charlie Kirk pentru a curta conservatorii americani

Cu doar câteva ore înainte de începerea slujbei de comemorare a activistului american Charlie Kirk, ucis la State Farm Stadium din Glendale, Arizona, Pravoslavie.ru și omologul său englez OrthoChristian.com au publicat un articol al mitropolitului Tihon Șevkunov — probabil ierarhul cel mai apropiat de Kremlin — cu o intenție evidentă: să-l glorifice pe Kirk, sctie The Moscow Times, într-un editorial semnat de Serghei Chapnin, teolog și fost redactor-șef adjunct al editurii Patriarhiei Moscovei.

Momentul ales a fost mai mult decât simbolic – a dezvăluit o credință reinventată în scopuri geopolitice. Textul, promovat imediat de Kirill Dmitriev de la Fondul Rus de Investiții Directe, a dezvăluit mult mai multe despre actualele anxietăți politice ale Rusiei decât despre conservatorismul american.

Șevkunov nu este un cleric obișnuit. Fostul șef al Mănăstirii Sretensky din Moscova și autorul bestsellerului „Sfinții de zi cu zi”, el este considerat de mult timp unul dintre consilierii spirituali ai președintelui Vladimir Putin și menține legături strânse cu Kremlinul. Ridicarea sa la rangul de mitropolit al Crimeei anexate în 2018 a subliniat importanța sa politică. Șevkunov a prezentat în mod constant ortodoxia rusă ca fundament spiritual al statalității ruse, ceea ce face cu atât mai surprinzător entuziasmul său brusc pentru un activist protestant american.

La fel de important este promotorul eseului, Kirill Dmitriev. În calitate de director general al Fondului Rus de Investiții Directe (RDIF), Dmitriev a jucat un rol central în culise în cultivarea legăturilor cu actorii politici și de afaceri americani. În timpul administrației Trump, el ar fi servit drept canal informal între Moscova și cercul restrâns al lui Trump, întâlnindu-se cu asociați și redactând „planuri de reconciliere”. Promovarea eseului mitropolitului Tihon sugerează că acesta nu este doar o reflecție teologică personală, ci parte a unei strategii mai ample îndreptate către Washington.

Poate că cel mai remarcabil este spectacolul conservatorilor ruși, care timp de decenii au denunțat decadența occidentală, descoperind brusc spirite înrudite în activiștii americani. Mitropolitul Tihon a scris cu o admirație aproape fără suflare: „Alții – uimiți și îndurerați că el nu mai este printre cei vii – au descoperit în el un spirit înrudit neașteptat.”

În timp ce aliații lui Tihon consideră laudele sale ca o dovadă a unei noi viziuni ecumenice, criticii subliniază ironia: ierarhia rusă celebrează acum tocmai acel tip de creștinism evanghelic, promovat de mass-media, pe care îl condamna odinioară. Susținătorii spun că acest lucru reflectă deschiderea ortodoxă; detractorii văd în asta o oportunitate calculată.

Această schimbare reprezintă în mod clar o îndepărtare dramatică de la narațiunea ortodoxă rusă a superiorității spirituale față de Occidentul materialist. De ani de zile, ideologii ortodocși ruși și-au poziționat națiunea ca ultimul bastion al creștinismului autentic împotriva unui Occident liberal și ateu. Dorința mitropolitului de a-l revendica pe Kirk ca aliat sugerează o nouă strategie: găsirea unei cauze comune cu conservatorii occidentali pentru a legitima pozițiile politice ale Rusiei pe scena globală.

Este deosebit de frapant, având în vedere antipatia istorică a Bisericii Ortodoxe Ruse față de protestantismul american. La urma urmei, Kirk reprezintă tocmai acel tip de creștinism individualist și evanghelic pe care teologii ortodocși ruși l-au criticat în mod tradițional ca fiind superficial din punct de vedere teologic și coroziv din punct de vedere cultural. Cu toate acestea, iată că unul dintre cei mai proeminenți ierarhi ai Rusiei prezintă un activist protestant ca model pentru tineretul ortodox.

Deși eseul mitropolitului Tihon este saturat de vocabular religios – „adevărul Evangheliei”, „dragostea creștină”, „moartea martirică” – numele lui Iisus Hristos este absent din propriul său comentariu. În contrast, cuvintele lui Kirk, citate pe larg, îl menționează pe Hristos.

Tihon prezintă creștinismul ca un set de valori cultural-politice, mai degrabă decât o relație vie cu Hristos. El laudă „apărarea curajoasă a adevărului Evangheliei” de către Kirk, fără a clarifica ce este acel adevăr. Acest lucru reduce creștinismul la un program politic, cu Hristos însuși omis în mod inconvenient ca o figură prea exigentă și susceptibilă de a perturba agendele politice.

Susținătorii susțin că este necesar să ne concentrăm pe valori generale pentru a construi coaliții. Criticii avertizează că acest lucru golește credința de sens, transformând-o în ideologie.

Recunoașterea inițială a mitropolitului Tihon este revelatoare:

„Cu doar o săptămână în urmă, numele Charlie Kirk era practic necunoscut în Rusia.” De ce această urgență de a canoniza un activist american despre care puțini ruși auziseră? Răspunsul se află în ceea ce simbolizează Kirk: ca prieten al președintelui american Donald Trump, el oferă conservatorilor ruși un simbol convenabil și o pânză albă pentru crearea de mituri. Profilul său – tânăr, priceput în mass-media, conservator fără remușcări – oferă un model pentru activiștii ortodocși ruși.

Descrierea lui Tihon a activismului lui Kirk în campus pare un manual de recrutare, sugerând tinerilor ortodocși să îi imite stilul public.

Eseul reflectă construirea unei „internaționale conservatoare” – o religie civilă transnațională care unește mișcări disparate sub „valori tradiționale”. Diferențele naționale și teologice sunt minimizate în favoarea solidarității tactice împotriva internaționalismului liberal.

Rezultatul nu este o convingere autentică, ci o credință instrumentalizată. Eseul lui Tihon pare mai degrabă un document de poziție pentru o alianță conservatoare globală decât o reflecție spirituală. Referirile la „post-adevăr” și „relativism” fac ecou retoricii războiului cultural american, adaptată scopurilor rusești.

Momentul și promovarea eseului – în special implicarea lui Dmitriev – subliniază caracterul său politic. Confruntată cu izolarea, Biserica Rusiei se poziționează acum ca o punte către conservatorii americani. Adoptând limbajul și eroii acestora, Moscova semnalează disponibilitatea de a se alătura unei mișcări conservatoare globale în propriile condiții.

Acest lucru servește și scopurilor interne. Prezentând conservatorii americani ca aliați, Rusia poate îmbrățișa anumite aspecte ale culturii americane, menținând în același timp retorica antioccidentală, împărțind Occidentul în conservatori „buni” și liberali „răi”.

Contradicțiile sunt evidente. Aceeași Biserică care binecuvântează invazia Rusiei în Ucraina în numele rezistenței împotriva decadenței occidentale celebrează acum un activist american care întruchipează creștinismul individualist ca model pentru tineretul rus. Influențele americane sunt rele când sunt liberale, admirabile când sunt conservatoare. Creștinismul occidental este eretic când contestă interesele Rusiei, dar exemplar când este util din punct de vedere politic.

Aceste contradicții relevă faptul că adevăratul principiu organizatoric aici nu este coerența teologică, ci oportunitatea politică. Influențele americane sunt rele atunci când promovează valorile liberale, dar admirabile atunci când promovează cauzele conservatoare. Creștinismul occidental este eretic atunci când contestă interesele Rusiei, dar exemplar atunci când poate fi mobilizat în scopuri rusești.

Eseul mitropolitului Tihon despre Charlie Kirk oferă o perspectivă asupra rolului actual al ortodoxiei ruse în Rusia, precum și asupra angajamentului său internațional. Ceea ce se prezintă ca o reflecție spirituală se dovedește a fi o manevră politică. Valorile eterne sunt subordonate alianțelor temporale. Politica poartă masca credinței.

Când Hristos dispare chiar și atunci când sunt proclamate „valorile creștine”, când activiști obscuri sunt ridicați pentru câștiguri politice, credința a fost redusă la ideologie. Ortodoxia, cu bogata sa tradiție, merită mai mult decât să fie folosită ca armă pentru politica Kremlinului.

Și conservatorii americani ar trebui să se întrebe dacă îmbrățișarea Rusiei reflectă o comunitate autentică sau oportunism tactic. Când șefii fondurilor suverane de investiții promovează eseuri religioase ca putere soft, fuziunea dintre Dumnezeu și mamona ar trebui să ne dea de gândit.

Lecția lui Charlie Kirk nu este cea intenționată de mitropolitul Tihon. Ea arată cum limbajul religios poate fi exploatat în scopuri politice, cum tradițiile spirituale pot fi subordonate obiectivelor geopolitice și cum numele lui Hristos poate dispărea chiar și atunci când valorile Sale sunt invocate cu voce tare.

În cele din urmă, merită să ne amintim: Tihon a fost mult timp considerat un candidat principal la tronul patriarhal. Acest eseu ar putea fi mai mult decât un comentariu. Ar putea fi o declarație – și o mișcare în lupta pentru viitoarea conducere a Bisericii.