Cine mai poate opri ascensiunea AfD în Germania – analiză The Spectator

În vreme ce Germania se pregătește pentru dificultăți economice și pericolul tot mai grav al unei confruntări cu Rusia, conducătorii ei par a fi preocupați de bătălia nepotrivită. Coaliția de guvernare, partidul social-democrat SPD, ba încă și cancelarul Friedrich Merz par mai porniți să găsească modalități de a-i pune botniță partidului AfD decât să se confrunte cu realitățile care-i privesc în față. Însă nici unul dintre ei nu are nici cea mai vagă idee cum ar putea să izbutească. Așa-zisa lor strategie s-a denaturat până a ajuns o farsă: luptă într-un război cultural provocat tot de ei, dar despre care abia dacă se poate spune că există, potrivit Rador Radio România.

Acum e limpede: gestionarea chestiunii AfD de către partidele și presa de centru ale Germaniei constituie un dezastru de proporții istorice. Iar aceasta tocmai pentru că nu vorbim de un accident, nu vorbim de pagube colaterale – ci de un fiasco provocat de retezarea crăcii de sub propriile picioare. Partidele consacrate și-au petrecut ani la rând auto-convingându-se că indignarea morală și denunțurile rituale sunt capabile să oprească extrema dreaptă. Numai că, din contră, abordarea lor a transformat AfD în cea mai eficientă mașinărie de protest din istoria politică a Germaniei moderne.

Friedrich Merz reprezenta odinioară speranța conservatoare de după mandatul catastrofal de cancelar al lui Olaf Scholz, încheiat anul acesta. Merz urma a fi omul care promitea restaurarea rațiunii în peisajul politic confuz. Însă el se împleticește acum prin aceeași mlaștină care i-a înghițit și pe predecesorii lui. Mărețul lui plan de a înfrânge AfD este, în esență, repetarea acelorași lucruri care au tot continuat să dea greș vreme de un deceniu: condamnări și mai stridente, coordonate morale și mai exigente și perpetuarea iluziei că retorica poate ține loc de politici publice.

Merz a făcut acum două săptămâni o declarație despre schimbările din Germania („Stadtbild” – transformarea vizibilă a orașelor datorită imigrației) de care a profitat Partidul Verde pentru a-l acuza de bigotism. Merz a afirmat cu ocazia unei vizite în Brandenburg că „încă avem acestă problemă cu peisajul urban, și acesta e motivul pentru care Ministerul Federal de Interne e acum în curs de a demara și implementa deportări la o scară foarte largă”.

Declarație care a dus la încă o demonstrație inutilă a segmentului demografic exclusiv alb și consumator de Matcha-Latte. Șefa ecologiștilor, Franziska Brantner, l-a acuzat pe Merz că atacă milioane de cetățeni germani, iar alți colegi ai ei l-au catalogat drept mijlocitor al extremismului. Comparând acuzațiile cu afirmația în sine a lui Merz, întreaga isterie a absurdă. El nu a făcut altceva decât să constate că spațiile publice se schimbă și că e necesară deportarea indivizilor care nu dețin drept de azil. Așa ceva nu constituie discurs al urii – e realitatea pe care o observă majoritatea germanilor.

Când Merz i-a spus unui jurnalist: „Întrebați-vă copiii, fiicele, prietenii – cu toții știu că aceasta constituie o problemă, mai ales după lăsarea întunericului”, reacția stângii a fost scandalizarea. Și totuși, mulți cetățeni germani, și mai cu seamă femeile, care nu se mai simt în siguranță în propriile lor orașe, știu cu exactitate ce a vrut cancelarul să spună. Negarea acestor realități a devenit deja reflex politic. Trei sferturi din tinerele femei din München refuză să mai folosească transportul public după lăsarea serii. Un sfert au și reclamat la poliție că au fost hărțuite. Aceasta nu e propaganda extremei drepte. Aceasta e realitatea. Însă în actualul climat moral al Germaniei realismul a devenit sinonim cu erezia.

Iar pilula amară care trebuie înghițită e aceea că partidul lui Merz, CDU, nu are nici un fel de strategie. S-a împotmolit în dezbateri nesfârșite despre limite în loc să adopte măsurile instituționale pe care le promisese cândva. În loc să preia inițiativa, el se ocupă cu gestionarea așa-zisului „Brandmauer” sau „cordon sanitar” în spatele căruia partidele consacrate au exilat AfD-ul într-o carantină metaforică, refuzând să colaboreze cu el în materie de politici publice și guvernare. În loc să-i convingă pe alegători, CDU îi azvârle peste bord, înspăimântat să nu ofenseze cumva sensibilități prin coaliția de guvernare. Măsurile lui Merz există la conferințele de presă – dar nu și în practică. Partidul lui guvernează titluri de știri – dar nu și realitatea. După cum remarca și istoricul Andreas Rödder, Merz se luptă cu o viziune despre Germania care efectiv nu mai există, în vreme ce electoratul se confruntă cu cea care într-adevăr există.

Nici SPD nu se descurcă mult mai bine. A ajuns un partid găunos, înspăimântat, în derivă. Ani și ani la rând și-a ignorat baza electorală tradițională – dar nu din neglijență, ci din aroganță. Rezultatul era predictibil: acei alegători se mută acum în tabăra AfD, și nu din confuzie, ci din claritate. Ei sunt conștienți că SPD nu-i mai reprezintă. Iar în loc să-i întrebe de ce, SPD îi insultă pe dezertori și pierde și mai mulți alegători cu fiecare nou sondaj. În ce-i privește, Verzii trăiesc cu sentimentul superiorității morale, ca și cum ei ar fi unica forță democratică rămasă în acest univers. Se mobilizează cu regularitate contra unui adversar având o bază electorală dublă față de a lor, în aplauzele presei aliate și ale principalelor posturi TV, care au transformat deja indignarea într-o industrie. Cu toții la un loc au creat fix acea atmosferă care-i priește de minune AfD-ului.

Partidul liberal FDP rămâne, cel puțin teoretic, unica formațiune capabilă să ofere un discurs credibil care să-i ademenească înapoi în tabăra democratică pe simpatizanții dezamăgiți ai AfD-ului. Însă așa ceva ar necesita o ruptură decisivă de actuala lui traiectorie a conformismul timid – și curajul de a-și redescoperi coloana vertebrală a liberalismului autentic.

Și presa a avut un rol. Mulți ani la rând ea nu s-a mulțumit să critice AfD-ul, ci l-a demonizat – și nu pentru ce afirmă el, ci pentru simplul fapt că îndrăznește să existe. Iar acel dispreț s-a transferat demult și la simpatizanții lui. Milioane de alegători germani se simt acum nu criticați, ci detestați. Și atunci ei își întorc spatele, caută refugiu în presa alternativă, își construiesc fortărețe digitale ale resentimentului și-și susțin reciproc convingerile. De fiecare dată când răbufnește o nouă dezbatere națională despre Brandmauer, establishment-ul își mimează surpriza față de un nou avans al AfD. Însă motivul e unul simplu: într-o cultură în care a ajuns să fie la modă să fii ostracizat, condamnarea înlesnește recrutarea.

Ascensiunea AfD-ului nu constituie produsul vreunei ideologii implacabile ori al vreunei idei politice mărețe, ci reprezintă eșecul profund al centrului politic. CDU e ocupat să-și dreagă gardurile morale, SPD și-a abandonat propriul electorat, Verzii predică de la amvon în loc să pledeze cu argumente, FDP ezită, iar presa a substituit analiza cu teatrul moral. În acest vid prosperă AfD – nu fiindcă e el puternic, ci pentru că opozanții lui sunt slabi.

Friedrich Merz nu poate opri fenomenul de unul singur. Cum n-o pot face nici editorialele scrise la Berlin și Hamburg, și nici următoarea rundă de indignare televizată. Ce l-ar putea încetini însă e onestitatea; disponibilitatea de a înfrunta acel lucru pe care cetățenii îl conștientizează deja: anume că infracționalitatea, integrarea și insecuritatea constituie probleme autentice, iar a te apuca să-i dăscălești pe cei care le observă nu face altceva decât să amplifice dezbinarea. Politicienii precum ecologistul Cem Özdemir, care a recunoscut că în centrul orașelor germane au ajuns să existe „condiții insuportabile”, demonstrează că empatia și realismul pot coexista. Tragedia o constituie faptul că o asemenea sinceritate e limitată acum doar la cazuri excepționale.

Germania nu are nevoie de și mai multă indignare morală. Germania are nevoie de adevăr. Extrema dreaptă nu prosperă din cauza declarațiilor lui Merz, ci din cauză că alții refuză să afirme lucrurile pe care toată lumea le vede cu ochiul liber. Cu excepția cazului în care stânga, presa și auto-proclamații gardieni ai democrației nu vor redescoperi onestitatea, ei vor tot continua să umfle fix acel monstru cu care pretind că luptă. Ascensiunea AfD-ului nu e ceva predestinat – dar nici nu poate fi oprită cu lozinci, tabuuri și negarea evidenței. Poate fi oprită doar prin reasumarea realității însăși.

Sursa: THE SPECTATOR / Rador Radio România / Traducerea: Andrei Suba