Cercetătorul Virgil Iordache: Situația albinelor culturale

O țară de țărani analfabeți ajunsese în lumea civilizată. Fără să fi avut vreun merit vreodată, fără să fi contribuit cu ceva la bunul mers al omenirii, se treziseră folosiți pentru a opri niște triburi barbare din mersul lor spre zone strategice, de interes pentru cei care au decis să creeze un nou stat.

Prietenii politicieni veniseră să le creeze instituții, pantofarii veniseră să îi învețe să se lege la șireturi, în loc să poarte opinci, inginerii veniseră să le facă poduri, ca să nu mai treacă oile prin vaduri. După o vreme, prima generație de țărani înnoiți deja nu mai striga pe dealuri, ci se plimba prin mahalale, bea bere și mânca mici. În spate rămăseseră părinți și frați mai lași care urau orașul și priveau cu suspiciune tot ce venea de acolo.

Aveau nevoie și de universități, și de cultură, ca să fie după chipul și asemănarea lumii civilizate. Cum de la coada vacii nu se puteau naște mari intelectuali, nici din boieri trântori mari harnici ai gândirii, tinerii au fost trimiși la școală în străinătate. Ce făceau acolo nu prea se știe, dar ce făceau înapoi acasă e limpede. Unii mințeau că istoria e într-un fel anume, convenabil, alții plagiau filosofii din alte părți, alții băteau câmpii despre stilul românesc al trăirii, alții, care știau ceva germană, erau germanofili, iar cei care știau ceva engleză erau de partea altor puteri. După cum bătea vântul și se făceau banii. Cu vremea începeau să înțeleagă că ar putea face și altceva, și atunci începu bâzâiala.

Unii spuneau că sunt oameni de știință. Cum nu știau ce e știința, amestecau în ea tot ce cerea poporul, numai să fie acceptată. Un pic de religie, un pic de ură față de evrei, să curățim rasa, să creștem ca ciupercile după ploaie. Alții spuneau că sunt filosofi și produceau endemisme culturale, specii care nu puteau crește decât aici și despre care nimeni nu mai auzea vreodată în afara zoologilor curioși care mergeau și prin zona ecuatorială. Alții ziceau că sunt teologi, fără să fie pentru nimeni clar dacă e vorba de sfințire sau gândire academică. Nici nu voiau să deranjeze, nici să nu existe. Lașitatea era cuvântul de ordine, iar cei curajoși devineau indezirabili. Orgoliile mânau pe toată lumea cât erau în viață, dar după moarte li se făceau portrete de sfinți. Cei sfinți erau pictați ca păcătoși, ca nu cumva să îi urmeze cineva. Alții ziceau că sunt scriitori.

• Citește pe Edupedu.ro textul integral semnat de Virgil Iordache, profesor și cercetător la Universitatea din București – Facultatea de Biologie