ANALIZĂ 17 ani de ocupație a Rusiei în Georgia / Ce au însemnat pentru Europa 

Georgia ocupă o poziție geostrategică pe care Rusia nu și-a permis niciodată să o ignore şi cu atât mai mult sã o piardă de sub control. Așezată la răscrucea dintre Europa și Asia, între Marea Neagră și Marea Caspică, Georgia reprezintă o verigă esențială în coridorul energetic care leagă resursele din Caucaz și Asia Centrală de piețele europene, ocolind teritoriul rus. Conductele Baku–Tbilisi–Ceyhan și Baku–Tbilisi–Erzurum, vitale pentru exportul de petrol și gaze azere, traversează Georgia și oferă Europei o alternativă la dependența energetică de Moscova, iar în ochii Kremlinului, acest lucru se traduce prin pierderea unui instrument de influență geopolitică.

De aceea, Rusia a urmărit constant să împiedice integrarea Georgiei în structurile euro-atlantice. Obiectivul de aderare la NATO, anunțat oficial de Tbilisi după Revoluția Trandafirilor din 2003, a fost perceput de Moscova drept o amenințare directă la propria zonă de influență. Cum experiența anilor ’90 i-a oferit Kremlinului conflictele înghețate drept un instrument eficient pentru a bloca aceste aspirații, Rusia a susținut inevitabil regiunile separatiste Abhazia și Osetia de Sud, alimentând în mod intenționat secesionismul.

Rădăcinile acestor conflicte datează din perioada destrămării Uniunii Sovietice. În 1990, pe fondul tensiunilor etnice și al ascensiunii naționalismului georgian, parlamentul Georgiei a abolit autonomia Osetiei de Sud. Liderii locali au răspuns printr-o declarație de independență, sprijiniți din umbră de Moscova. Războiul din 1991–1992, marcat de lupte intense și pierderi civile, s-a încheiat cu un acord de încetare a focului mediat de Rusia, dar și cu prezența „forțelor de menținere a păcii” rusești, care au garantat, în realitate, separarea de facto a regiunii.

În Abhazia, conflictul a izbucnit în 1992, când trupele georgiene au intrat pentru a restabili controlul constituțional. Forțele separatiste, sprijinite de voluntari nord-caucazieni și de armata rusă, au lansat o contraofensivă. În septembrie 1993, georgienii au fost alungați, iar aproximativ 250.000 de etnici georgieni au fost forțați să fugă – un caz de epurare etnică recunoscut la nivel internațional. Abhazia, asemenea Osetiei de Sud, a rămas sub protecția Moscovei, nerecunoscută oficial, dar complet separată de Tbilisi.

Situația s-a transformat radical în august 2008. Într-un context de escaladare a tensiunilor și atacuri asupra localităților georgiene din jurul Osetiei de Sud, Georgia a lansat o ofensivă asupra capitalei separatiste Țhinvali. Răspunsul Moscovei a fost rapid și disproporționat: o invazie terestră, aeriană și navală la scară largă, desfășurată pe întreg teritoriul georgian. În câteva zile, aviația rusă a efectuat peste 75 de bombardamente aeriene, iar rachetele Tochka-U (SS-21) și Iskander-M (SS-26) au lovit atât obiective strategice, cât și zone civile. Astfel, 36 de localități – 24 de sate, 6 orașe, o unitate administrativă și părți ale infrastructurii naționale – au fost bombardate. Human Rights Watch a confirmat folosirea bombelor cu dispersie împotriva civililor, iar ulterior au fost neutralizate 255 de bombe aviatice neexplodate.

Pe 12 august 2008, sub medierea Uniunii Europene, Georgia și Rusia au semnat un acord de încetare a focului. Documentul prevedea retragerea trupelor ruse și accesul liber pentru mecanismele internaționale de monitorizare. Moscova nu doar că nu a respectat aceste angajamente, dar a continuat bombardamentele – încă 32 de atacuri aeriene după semnare – extinzându-şi ocupația dincolo de zona inițială a conflictului, capturând zone strategice și 12 sate.

Pe 26 august 2008, Rusia a recunoscut unilateral „independența” Abhaziei și Osetiei de Sud, în flagrantă contradicție cu Carta ONU, Actul Final de la Helsinki și rezoluțiile Adunării Generale privind integritatea teritorială a Georgiei. Această decizie a consfințit transformarea conflictelor înghețate în ocupații militare permanente.

Costul umanitar al acestor evenimente este enorm. Din 1991 până astăzi, aproximativ 500.000 de persoane au devenit refugiați sau persoane strămutate intern: circa 300.000 expulzați în perioada 1991–1994, 40.000 în 1998 și peste 130.000 în 2008. În prezent, aproape 30.000 de georgieni trăiesc încă în exil, fără dreptul de a se întoarce în casele lor. Invazia din 2008 a lăsat în urmă peste 30 de morți și 400 de răniți în rândul populației georgiene, 1.700 de locuințe distruse și incendiate și 53 de sate curățate etnic și rase de pe hartă.

Astăzi, la 17 ani de la război, Rusia menține două baze militare complet operaționale în regiunile ocupate, cu aproximativ 10.000 de soldați și 32 de posturi ale Serviciului Federal de Securitate (FSB), unde sunt dislocați 2.500 de agenți. Exercițiile militare sunt organizate constant, iar încălcările spațiului aerian și maritim al Georgiei sunt frecvente. Accesul Misiunii de Monitorizare a UE (EUMM) este refuzat sistematic, la fel și intrarea organizațiilor umanitare internaționale. În paralel, Moscova împiedică orice încercare de creare a unor mecanisme internaționale de securitate pentru regiunile ocupate.

Aceste acțiuni contravin flagrant acordului de încetare a focului din 2008 și încalcă multiple norme internaționale: articolul 2(4) din Carta ONU, Convențiile de la Geneva (articolul 49 privind interdicția transferului de populație), Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la viață, libertate, proprietate, educație și libera circulație) și rezoluțiile ONU privind Georgia. Hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului din perioada 2021–2024 au confirmat controlul efectiv exercitat de Rusia și responsabilitatea sa pentru epurare etnică, tortură, detenții arbitrare și distrugerea proprietății.

Cazurile de ucidere a civililor georgieni de către forțele de ocupație ruse – David Basharuli, Giga Otkhozoria, Archil Tatunașvili, Tamaz Ginturi și Temur Karbaia – rămân nepedepsite, întărind o cultură a impunității. Moartea lui Irakli Kvaratskhelia într-o bază militară rusă din Abhazia este o altă dovadă a încălcărilor grave ale drepturilor omului sub ocupație.

Între timp, Rusia își adâncește integrarea de facto a regiunilor ocupate în structurile sale politice și militare, prin tratate de „integrare”, transferul de bunuri strategice, organizarea de alegeri rusești ilegale și discuții privind includerea în „statul unional” Rusia–Belarus. În Abhazia, organizațiile internaționale se confruntă cu presiuni tot mai mari, menite să submineze eforturile de reconciliere și să izoleze complet regiunea de restul Georgiei.

Pentru Moscova, Georgia rămâne o piesă-cheie în jocul strategic din Caucazul de Sud – un spațiu-tampon între Rusia și NATO, un nod energetic și o punte spre Marea Neagră. Pentru Tbilisi, însă, cei 17 ani de la războiul din 2008 sunt o dovadă dureroasă a faptului că pacea nu poate fi construită decât pe respectul pentru dreptul internațional.