Turism genealogic, în Banat / Un ghid îi plimbă prin locurile natale pe cei plecați de aici / ”O familie și-a luat o cărămidă făcută la Jimbolia în SUA și o țin pe un mileu, în vitrină. Este absolut fabulos„

Tururile genealogice sunt călătorii emoționante pentru urmașii celor plecați din această zonă, în căutarea caselor, bisericilor și poveștilor care au modelat viețile strămoșilor lor.

În Timișoara și prin satele Banatului, Alexandra Irimia, cunoscută pentru tururile sale istorice, a deschis o nouă pagină în activitatea sa de ghid de turism, anunță Agenția de presă Rador, care citează Radio Timișoara.

Prin proiectul Timișoara Tour Guide, Alexandra Irimia organizează tururi genealogice – experiențe dedicate exclusiv urmașilor bănățenilor plecați departe, uneori acum mai bine de un secol.

“Turul genealogic are un public foarte precis. Genealogia se mănâncă cu niște arbori de familie, cu un mers în trecut, undeva până la 300 de ani în cazul Banatului, atât timp cât avem registre bisericești care să ne ducă în urmă. Practic, ceea ce ne dorim într-un tur genealogic este să transpunem, pe de-o parte, turistul în epoca în care a trăit strămoșii săi”, spune Alexandra Irimia.
Cui se adresează tururile genealogice – turiștii care solicită un tur genealogic vin de peste hotare pentru a reface urmele strămoșilor, plecați din Banat chiar cu un secol în urmă.

“Turiștii unui astfel de tur sunt, de fapt, descendenții – de obicei nepoții, strănepoții, rareori copiii, dar se mai întâmplă, deși ar trebui să fie foarte în vârstă – acelor bănățeni, indiferent de etnie, care au plecat din zona noastră înainte de Primul Război Mondial. Mai sunt și unii care au plecat în interbelic și foarte, foarte rar mai am ocazia să mă întâlnesc cu urmașii celor care au fugit în perioada comunistă”, spune Alexandra Irimia.
Fiecare tur e o combinație de documentare istorică și emoție, după cum explică Alexandra Irimia.

“Am avut un domn care a venit din Australia și a zis ‘eu vreau să mănânc un doboș, cum îmi făcea bunica’. Și l-am dus la o cofetărie și a mâncat un doboş. Și omul acela a zis ‘am călătorit mii de kilometri ca să mănânc doboșul ăsta’. Este o chestiune emoțională, de fapt. Ce facem este să încercăm să mergem în localitățile de unde au pornit aceste familii. Cu puțin noroc identificăm casa familiei, dar, dacă nu, cel puțin mergem în cimitir. De multe ori sunt bunici, străbunici înmormântați acolo. Mergem la biserica în care s-au cununat, botezat strămoșii și, bineînțeles, totul este cu o poveste. Totul este construit în așa fel încât eu, după ce primesc povestea familiei lor, îi duc și în fiecare loc le spun ‘aici, bunicul și străbunicul tău au lucrat la via acelui om, aici s-au cununat acea ramură de familie, dar pentru că partenerele erau din alte confesiune, uite, au fost și în biserica asta’. Și cumva încerc să le creez o hartă, să mapez efectiv existența, trăirea acelei familii în secolul al XIX-lea”.

Instrumentele unui tur genealogic – totul începe cu informațiile pe care le aduc turiștii: fotografii vechi, nume, date.

“Pornesc de la ce știu ei, le cer date cât mai exacte, imagini, fotografii vechi. Și de acolo mergem mai departe. În funcție de ce documente există, de la hărți, registre bisericești, de acolo începi să construiești. Mergi mai departe în încercarea de a construi un arbore genealogic. Și la fiecare generație poți să găsești informații, de exemplu, cauza decesului, dacă mai fusese căsătorit înainte, ce meserie aveau părinții și cumva așa începi să construiești. Eu scriu un raport despre fiecare, la final, prin care oamenii își primesc informațiile atât cât am putut eu să livrez”.

Localnicii sunt o resursă importantă de informații și de cele mai multe ori îi primesc pe turiști în casă și le oferă o amintire.

“O familie și-a luat o cărămidă făcută la Jimbolia în Statele Unite și o țin pe un mileu, în vitrină. Este absolut fabulos. Deci lucrurile micuțe despre care mulți dintre noi nici nu știm aici, ce importanță au ele pentru oamenii ăștia care nu mai sunt la locul de obârșie, dar și-o ar dori”. În aceste tururi, trecutul și prezentul se întâlnesc, iar istoria personală prinde viață în locurile unde a început totul.