Vor palestinienii ca Hamas să dispară? Principalul obstacol în calea unui stat palestinian nu-l reprezintă israelienii, ci înșiși palestinienii – analiză The Spectator

Discuțiile privind propunerea de pace a lui Donald Trump pentru Gaza se învârt în jurul unei singure întrebări: cine este pentru și cine împotrivă? Israelul este pentru, dar asta numai pentru că a ajuns cu spatele la zid și n-are de ales. Statele arabe sunt pentru, ceea ce și era de așteptat, întrucât ele sunt cele care au scris de fapt planul. UE este pentru, ceea ce iar era de așteptat, din moment ce arabii sunt pentru. Jihadul Islamic Palestinian și [teroriștii yemeniți – n.trad.] Houthi sunt împotrivă, iar Hamas e de așteptat să fie tot împotrivă. Habar n-am ce poziție și-a exprimat guvernul britanic în această privință, dar, la fel ca tot restul lumii, nici nu mă interesează de fapt, scrie The Spectator, citat de Rador Radio România.

Toate acestea pot ajuta, dar există totuși o întrebare chiar mai importantă, de al cărei răspuns va depinde soarta planului Trump pe termen lung: s-o fi gândit cineva să-i întrebe și pe palestinieni? Nu mă refer la conducătorii lor, adică Hamas și Autoritatea Palestiniană, ci la palestinianul din stradă, la societatea civilă, la intelectuali, la presă, la moschei, la sectorul privat, la activiști.

Stânga occidentală, de la decidenți și până la jurnaliști și mulți alții vorbesc despre Hamas ca și cum cineva le-ar fi impus cu forța acest regim civililor din Gaza, iar nu ca despre entitatea pe care respectivii civili au votat-o cu mâna lor acum 20 de ani și care continuă să reprezinte până și în ziua de astăzi ideologia și angajamentul pentru violență la care aderă un număr considerabil de palestinieni. Descotorosiți-vă de Hamas și Gaza în sfârșit va înflori, ne asigură acești idealiști.

Aceasta este, în esență, teoria din spatele planului Trump. Potrivit presei, una dintre condițiile lui o reprezintă excluderea Hamasului de la viitoarea guvernare a Gazei. Și, dată fiind marea afecțiune a Hamasului pentru omorul în masă de modă veche, acea condiție chiar pare de bun simț. Din nefericire, populației palestiniene încă îi cam place de Hamas.

Atunci când subliniezi că populația palestiniană a votat Hamas, o organizație teroristă care și-a asumat fățiș țelul genocidului [împotriva evreilor, în actul său fondator – n.trad.], la scrutinul general din 2006, scrutin certificat de organizații precum Jimmy Carter Centre drept „pașnic, competitiv și autentic democratic”, acești stângiști de bine te asigură că mulți dintre palestinienii care trăiesc astăzi n-au avut nicicând ocazia de a vota, de unde s-ar înțelege implicit că aceștia ar vota alte entități decât Hamas.

Ar putea fi un argument destul de convingător – dacă n-ar fi existat și sondajele de opinie realizate printre palestinieni. Dar, din nefericire, ele există. Tot ele evidențiază prăpastia care se cască între Palestina care există în mintea decidenților și comentatorilor occidentali și Palestina care există în teren – în Palestina. Cel mai recent asemenea sondaj, realizat în mai de Palestinian Centre for Policy and Survey Research, i-a întrebat pe palestinieni cum ar vota la un eventual scrutin legislativ.

Hamas a ieșit pe primul loc, cu 43%, la 15 procente diferență de cel mai apropiat rival; în rândurile electoratului [sic!] din Gaza, susținerea e și mai mare, 49%. Întrebați dacă sunt de acord cu dezarmarea Hamasului „pentru a se încheia războiul din Fâșia Gaza”, 85% din palestinienii din Cisiordania și 64% din cei din Fâșie au răspuns negativ. Întrebați dacă sunt de acord cu expulzarea din Gaza a unor comandanți teroriști ai Hamas pentru ca Israelul să-și sisteze operațiunile militare de acolo, 65% s-au declarat împotrivă. Practic, palestinienii ar face orice pentru pace, numai pace n-ar face.

Și nici măcar nu e ca și cum palestinienii ar avea cine știe ce mare afecțiune pentru Hamas. Există o profundă nemulțumire în privința activității ei ca partid, a modului în care administrează campania teroristă contra Israelului și a situației economice și sociale din Gaza. Însă cheia de boltă a naționalismului palestinian e negarea statalității israeliene, iar Hamas e percepută drept capabilă în această privință. Ideea aceasta nici măcar nu poate fi prezentată exagerat: identitatea națională arabo-palestiniană așa cum o înțelegem noi astăzi reprezintă o reacție la ascensiunea identității naționale iudeo-palestiniene la începutul secolului 20.

Este o fuziune a mai multor elemente: supremația arabă, imperialismul musulman, conceptul de lumea a treia alimentat de propaganda sovietică și un antisemitism fanatic. Nu vreau să susțin aici că toți palestinienii gândesc așa ori că nu ar fi posibilă nici o altă formă de manifestare a identității naționale palestiniene. Există palestinieni care-și doresc o pace autentică și coexistența cu Israelul – o pace permanentă, nu doar un tipar al rezistenței până când Palestina Mare va putea fi eliberată – și, chiar dacă unii de la dreapta israeliană le contestă palestinienilor calitatea de indigeni, adevărul incontestabil e că acum există o națiune arabo-palestiniană distinctă, definită printr-o cultură și limbă comună și prin revendicarea aceluiași teritoriu.

Impasul provine de la faptul că pacea și coexistența cu Israelul nu sunt decât dezideratele unei minorități a societății palestiniene, atributele liberalilor și stângiștilor bine educați, pro-occidentali, care se situează cu mult în afara consensului popular. Aceste viziuni sunt reprezentate de formațiuni politice precum A Treia Cale și Dreptatea Palestiniană, partide care n-au reușit însă să obțină nici măcar 3% din voturi la alegerile din 2006 – luate la un loc. Vorbim de o dinamică de care marea majoritate a occidentalilor nici nu vor să audă: principalul obstacol din calea unui stat palestinian nu-l reprezintă israelienii, ci înșiși palestinienii.

Sau, mai degrabă, cultura palestiniană și înclinația ei către extremism, violență și cultul victimizării. Această cultură a avut vreme să se dezvolte mai bine de un secol, clădită gradual de o succesiune de lideri politici, răsplătită cu glorie societală și bani peșin în mână [familiile teroriștilor sunt recompensate cu alocații de către Autoritatea Palestiniană – n.trad.], trecută de la o generație la următoarea, inoculată la ore și prin manuale în școli, consolidată de cutuma palestiniană de a celebra uciderea de israelieni.

Aici nu e nevoie doar de „dez-radicalizare”, ci de substituirea culturii palestiniene distructive cu o cultură productivă, o sarcină titanică și cel mai probabil imposibil de îndeplinit de către orice fel de autoritate de tranziție. O condiție necesară pentru constituirea unui stat palestinian viabil, durabil, este existența unei țări dispuse să-i satisfacă nevoile acelui stat. Iar acea țară nu există încă, iar construcția uneia ar dura generații. Mai au americanii răbdarea – că de interes nici nu mai vreau să pomenesc – să se înhame până la capăt la acest proiect? Am îndoielile mele.

Dar în toate acestea există și o ocazie pentru Israel. De ani și ani tot este dăscălit și hărțuit și condamnat și sancționat pentru operațiunile lui militare din Gaza. Acum opozanții Israelului vor avea ocazia de a administra ei înșiși Gaza și de a-i demonstra lui Benjamin Netanyahu cum trebuie lucrat. Israelul ar trebui să facă un pas înapoi și să-i lase să-și facă treaba.

Să se apere dacă va fi necesar, firește, dar să înceteze să mai fie polițistul regiunii în spatele ușilor închise și concomitent sacul ei de box în public. Haideți să vedem cum se va descurca acea autoritate de tranziție cu terorismul și extremismul, cum va controla ea transporturile umanitare pentru a nu ascunde arme de contrabandă și cum va preveni ea căderea infrastructurii politice și economice pe care o va construi în Gaza în mâna Hamasului sau a altei organizații cu aceeași mentalitate.

Sursa: THE SPECTATOR / Rador Radio România / Traducerea: Andrei Suba