Ultima zi a britanicilor în Parlamentul European, unde nu doar Farage s-a făcut remarcat

Eurodeputaţii britanici s-au despărţit joi de Strasbourg, oraşul alsacian unde se desfăşoară sesiunile plenare ale Parlamentului European, întrucât pe 31 ianuarie britanicii părăsesc instituţiile comunitare ca urmare a Brexitului, scrie joi agenţia EFE într-o analiză preluată de Agerpres.

Aşadar luna aceasta se termină relaţia Regatului Unit cu un Parlament European (PE) la a cărui construcţie instituţională au contribuit în mare măsură şi britanicii timp de peste 40 de ani, chiar dacă în ultima vreme atenţia acolo s-a concentrat mai degrabă pe deputatul eurofob Nigel Farage.

Figura cea mai vizibilă a istoriei reprezentării Londrei în legislativul comunitar este unicul preşedinte britanic al PE, conservatorul Henry Plumb, între anii 1987 şi 1989, a cărui frază cea mai evocată are astăzi o mare semnificaţie: ”M-am născut britanic, dar voi muri european”. Înainte de a intra în politică, Henry Plumb a fost agricultor şi a ştiut cum să ocolească eternele reticenţe ale Londrei faţă de Bruxelles.

Recomandări Video:

Articolul continuă mai jos...

Din scaunul rulant, campion național la raliu intrat în Cartea Recordurilor

4:58

Sfaturi pentru a evita să te simți prea plin după o masă

05;35

Dispozitivul care va fi obligatoriu pe mașinile înmatriculate începând cu 6 iulie 2024

2:50

Au fost operați primii pacienți în spitalul construit din donații de asociația „Dăruiește Viață”

23:06

Cine sunt trolii și cum îi identificăm?

6:57

Agricultura reprezintă doar o mică parte a economiei britanice şi dat fiind că aproximativ 60% din bugetul comunitar era dedicat Politicii Agricole Comune (PAC), guvernul de la Londra a estimat că contribuie prea mult în raport cu ceea ce primeşte. În 1984, premierul conservator Margaret Thatcher – al cărei nume îl poartă în prezent o sală din sediul PE de la Strasbourg – a reuşit astfel să obţină o scădere substanţială a contribuţiei britanice la bugetul comunitar pentru care a insistat atunci prin celebra expresie ‘I want my money back’.

Anterior, în anul 1979, guvernul de la Londra a refuzat să participe la sistemul monetar european. Apoi s-a opus oricărei iniţiative de aprofundare a integrării politice europene, în anul 1985 a refuzat să se alăture acordurilor Schengen, iar în 1993 nu a vrut să intre în zona euro, toate aceste decizii fiind justificate de Margaret Thatcher prin respingerea de către ţara sa a ideii creării ‘unui superstat european care să-şi exercite dominaţia de la Bruxelles’, rememorează France Presse într-un articol denumit ”Brexit – un divorţ după patru decenii de căsătorie fără dragoste”.

Chiar înainte de a vorbi despre ”divorţ”, britanicii şi proeuropenii aveau schimburi de replici înveninate în public şi în privat, iar tonul discuţiilor din PE a urcat în anii anteriori Brexitului, notează EFE.

Mereu activul Nigel Farage, fostul lider al partidului UKIP, a reuşit în 2010 să devină viral cu o intervenţie în care a denunţat lipsa legitimităţii democratice a instituţiilor europene, luându-l în derâdere pe proaspăt numitul preşedinte al Consiliului European, belgianul Herman van Rompuy. ”Ne poţi spune cine eşti dumneata? Cine te-a votat? Ai carisma unei cârpe umede şi aparenţa unui funcţionar bancar de categorie inferioară”, i-a spus Farage taciturnului politician flamand pasionat de haiku-uri (poezii tradiţionale japoneze).

Acesta avea să devină unul din momentele memorabile, deşi, aşa cum au spus agenţiei EFE obişnuiţii locului, ar fi incorect să nu amintim că a fost o vreme când britanicii au făcut multe pentru a construi legislativul european aşa cum îl ştim astăzi.

De pildă, Francis Jacobs, un vechi funcţionar european britanic, astăzi pensionar, coautor al cărţii ‘The European Parliament’, aminteşte cum eurodeputaţii britanici animau dezbaterile din hemiciclu prin stilul lor agil şi articulat, plin de ironie şi cu răspunsuri rapide, caracteristic mai degrabă Westminsterului decât Strasbourgului, şi au adus ”mai mult pragmatism” în legislativul european.

De asemenea, atât conservatorii, cât şi laburiştii au avut timp de circa trei decenii un rol important în grupurile politice europene ale popularilor şi socialiştilor, până când conservatorii au decis să părăsească Partidul Popular European (PPE) pentru a acţiona independent şi a nu se mai confrunta cu contraponderea celorlalte mari puteri europene, precum Franţa şi Germania. ”Acela a fost momentul când, într-un fel, a început Brexitul şi am trecut la dictatura germană”, glumeşte un membru veteran al PPE într-o declaraţie dată agenţiei spaniole de presă.

Printre zecile de deputaţi britanici care au jucat un rol constructiv şi fundamental în istoria Parlamentului European se numără şi Pauline Green, care era lidera grupului socialiştilor europeni atunci când Comisia Europeană condusă de luxemburghezul Jacques Santer a fost nevoită să-şi dea demisia în urma acuzaţiilor de corupţie.

Eurodeputaţii veterani Richard Ashowrth şi Richard Corbett au mărturisit reporterului agenţiei EFE regretul lor că se despart pentru totdeauna de locul din Parlamentul European. ”Eu sunt britanic şi în acelaşi timp european. De ce acestea nu mai sunt compatibile?”, se întreabă Corbett, un personaj-cheie al creşterii rolului legislativului comunitar în rândul instituţiilor europene.

Şi nu sunt singurii care o să ducă dorul sesiunilor plenare de la Strasbourg. Însuşi Farage, etalonul eurofobiei, a spus săptămâna aceasta că a fost ”fericit” în Parlamentul European şi că tarta flambée şi vinul alsacian ”nu sunt rele”.