Povestea orașului subteran nazist abandonat, ascuns sub o frumoasă zonă rurală din Polonia

La prima vedere, nu este nimic neobișnuit în peisajul din jurul micii localități poloneze Pniewo. Ținutul este tipic pentru regiunea Voievodatului Lubusz: câmpuri vaste de culturi galbene sub un cer larg, întrerupte doar de câte un pâlc de pădure, Pare liniștit, dar dedesubt se ascunde o poveste întunecată – un oraș subteran nazist, notează CNN.

Festungsfront Oder-Warthe-Bogen, sau Ostwall, este un complex subteran fortificat construit înainte de al Doilea Război Mondial, în timp ce Adolf Hitler căuta să asigure frontiera de est a Germaniei împotriva Poloniei și Uniunii Sovietice.

Întins între râurile Oder și Warta, care formează astăzi parte din granița germano-poloneză, complexul rămâne în mare parte intact: un labirint vast de tuneluri, gări subterane, facilități de luptă și puțuri masive, care se întinde pe aproximativ 30 de kilometri.

Astăzi, vizitatorii pot coborî în această realizare de inginerie militară aproape uitată. Soldații care au ocupat odinioară buncărele au dispărut de mult, la fel ca petrecăreții din anii 1980 și ’90 care au lăsat graffiti ca amintire a distracțiilor lor. Dar complexul are noi locatari.

După ce naziștii au abandonat situl în 1945, liliecii au descoperit tunelurile, găsindu-le ideale pentru hibernare. Până la 40.000 de lilieci sosesc aici anual, toamna, din toată Europa Centrală, transformând locul într-una dintre cele mai mari colonii de lilieci din Europa.

Un eșec ambițios

Povestea Ostwall a început în anii 1930, când Hitler, consolidat la putere, a lansat o campanie amplă de militarizare, în sfidarea tratatelor care puseseră capăt Primului Război Mondial.

El a ales Poarta Lubusz, teritoriul dintre Oder și Warta, pe atunci parte a Germaniei, ca loc de fortificat. Strategii săi credeau că protejarea acestui coridor era esențială pentru apărarea Berlinului.

Până în 1935, planurile pentru „Arcul Fortificat” erau gata, iar Hitler însuși a călătorit la Wysoka pentru a consacra proiectul. Construcția a început anul următor.

Ambițios este puțin spus. Inginerii au imaginat o linie defensivă de aproape 80 de kilometri, programată să fie finalizată până în 1951. Deși nu a fost niciodată terminată, proiectul era deja printre cele mai avansate fortificații din lume. Doar secțiunea centrală a folosit peste 60 de milioane de litri de beton și putea găzdui zeci de mii de soldați.

Dar prioritățile s-au schimbat. Până în 1938, Germania și-a întors atenția spre vest, către Franța, iar construcția s-a oprit. În anul următor, după invadarea Poloniei, care a declanșat al Doilea Război Mondial, scopul strategic al Ostwall s-a evaporat.

Complexul a rămas totuși parte din mașinăria de război nazistă. În ianuarie 1945, în timp ce Armata Roșie avansa, sovieticii au cucerit linia în doar trei zile. Orașul subteran a fost abandonat.

Pentru o vreme, armata poloneză a menținut situl, dar prin anii 1960 costurile au devenit prea mari, iar tunelurile au fost din nou părăsite.

În întuneric

Secolul XXI i-a adus Ostwall-ului o a doua viață. Cu sprijinul Uniunii Europene și entuziasmul local, complexul a fost transformat într-o destinație de turism „dark”.

În 2011 s-a deschis Muzeul Regiunii Fortificate Międzyrzecz, care include 30 de kilometri de tuneluri din secțiunea centrală.

Din exterior, buncărul de intrare arată aproape caricatural, cu cupole verzi în formă de ciupercă. În interior, aerul este rece și umed, dar surprinzător de primitor.

„Naziștii au proiectat acest complex pentru șederi îndelungate ale soldaților, așa că totul a fost construit pentru a fi locuibil”, explică Mikolaj Wiktorowski, ghid al muzeului și pasionat de istorie locală.

Viața subterană a fost parțial reconstituită: manechine în uniformă stau de pază în birouri și dormitoare, chiar și lângă o toaletă, evocând ritmurile zilnice ale unei garnizoane dispărute.

Momentul cel mai impresionant vine la puțul principal, o prăpastie uriașă care coboară adânc în pământ.

Pentru ceva construit acum aproape un secol, este o realizare de inginerie remarcabilă. Scara spiralată, construită cu precizia rece specifică megastructurilor naziste, coboară spre un tunel central lat, străjuit de șine de cale ferată și conducte.

Viețuitoare în umbră

Să stai la 40 de metri sub pământ, într-un coridor suficient de larg pentru trenuri și vehicule militare, e un sentiment straniu – deopotrivă fascinant și tulburător. Cu cât înaintezi mai mult, cu atât devine mai frig, atmosfera amintind de „Fallout” sau „The Last of Us”. Nici mutanți, nici zombi aici, dar creaturi înaripate pândesc în întuneric.

Nimeni nu știe exact când liliecii au colonizat tunelurile, dar prin anii 1970 oamenii de știință au început să înregistreze coloniile. Astăzi, 12 specii hibernează aici.

„Liliecii au găsit aceste tuneluri și au apreciat temperatura stabilă, intrând prin buncărele de la suprafață și prin gurile de ventilație”, explică Wiktorowski. „În timpul hibernării, toamna târziu și iarna, numărul lor poate depăși 40.000.”

Pentru vizitatori, prezența lor este imposibil de ignorat. Liliecii zboară brusc din întuneric, țipetele lor ascuțite răsunând în beton. Alții atârnă nemișcați din bolți, dormind. În sezonul de hibernare, muzeul limitează accesul pentru a le oferi liniște.

„Oamenii Buncărului”

Liliecii nu au fost singurii care au revendicat Ostwall-ul. La sfârșitul secolului XX, tunelurile au devenit locul de întâlnire al unei subculturi cunoscute drept Oamenii Buncărului.

Mișcarea s-a născut aici, spune Wiktorowski. „A început la începutul anilor ’80 și a atins apogeul la sfârșitul anilor ’90.”

Ei organizau rave-uri, nunți și proteste anti-sistem în acest spațiu improbabil. Dar labirintul era periculos: cel puțin cinci oameni au murit în accidente, de la căderi în puțuri până la incendii provocate de fumatul neglijent.

Graffiti-ul lăsat – declarații de dragoste, desene crude, sloganuri anti-comuniste – acoperă încă pereții, dând culoare pasajelor cenușii.

„Graffiti-urile sunt sufletul acestui loc”, spune Wiktorowski, care le fotografiază și speră să publice o carte. „Fără ele, am avea doar niște pereți goi și lipsiți de viață.”

„Toscana poloneză”

Vizitatorii muzeului pot alege între trei tururi: „scurt” (1,5 ore), „lung” (2,5 ore) și „extrem” (între 3 și 8 ore). Se poate opta și pentru o plimbare cu trenul electric subteran sau pentru o cursă într-un BTR-152, un transportor blindat sovietic din anii 1950, pentru un plus de atmosferă.

Muzeul este acum cel mai vizitat sit din regiunea Lubusz. Dar zona are și alte surprize.

Capitala Zielona Gora este adesea numită „Toscana poloneză”, pentru podgoriile și peisajele sale. În fiecare septembrie, Festivalul Vinului Winobranie celebrează producția celor 40 de crame din regiune.

Iar în apropierea orașului Świebodzin, cu brațele larg deschise, se înalță ceea ce este considerată cea mai înaltă statuie a lui Iisus Hristos din lume – 52 de metri, cu aproape trei metri mai mult decât celebra sa omoloagă din Rio de Janeiro.

Aici, distanțele scurte conectează experiențe radical diferite: o coborâre în tunelurile naziste, o întâlnire cu cea mai mare colonie de lilieci din Europa, o privire spre Iisus uriaș și, în final, un pahar de vin local la apus.