OPINIE: Imnurile naționale (și mai puțin naționale) și sportul. Soluția rugby-ului irlandez pentru evitarea naționalismului sectar: două imnuri

Intonarea imnurilor naționale înaintea unor întreceri sportive inter-țări este din punctul meu de vedere complet inutilă pentru că adeseori stârnește, dacă nu în rândul sportivilor, atunci printre spectatori, reflexe naționaliste, xenofobe, iar în unele cazuri violența verbală debordează în violență fizică. Sau după cum s-a văzut în unele țări, controverse care degenerează în demagogie patriotardă în clasa politică sau în presă.

Dar problema este mai profundă: uneori, să luăm exemplul jocurilor de echipă, într-o echipă națională pot fi colegi pentru care imnul național intonat să aibă conotații diferite: să stârnească mândrie pentru unii și dezaprobare pentru alții.

Am să iau ca exemplu echipa de rugby a Irlandei. Dintotdeauna această echipă a fost una întregii insule, reunind sub tricoul verde cu trifoi atât jucători din Republica Irlanda cât și din provincia Irlanda de Nord care aparține Regatului Unit.

Recomandări Video:

Articolul continuă mai jos...

Sfaturi pentru a evita să te simți prea plin după o masă

05;35

Dispozitivul care va fi obligatoriu pe mașinile înmatriculate începând cu 6 iulie 2024

2:50

Au fost operați primii pacienți în spitalul construit din donații de asociația „Dăruiește Viață”

23:06

Cine sunt trolii și cum îi identificăm?

6:57

Satoshi, despre ce înseamnă Europa pentru artiștii moldoveni

10:12

La meciurile disputate acasă, alături de Amhrán na bhFiann (termenul în limba irlandeză pentru “The Soldier’s Song” – Cântecul soldatului) se intonează și Ireland’s Call, care spre deosebire de primul imn este cântat de toți purtătorii tricoului verde cu trifoi. În deplasare se intonează doar cel de-al doilea imn.

Care este explicația? Primul cântec este imnul național oficial al Republicii Irlanda, pe când al doilea este un cântec scris special pentru echipa de rugby în anul 1995 de compozitorul Phil Coulter.

Republica Irlanda este în majoritate catolică, iar Irlanda de Nord – Ulster-ul – în majoritate protestantă, așa încât acest imn, neutru din punct de vedere politic și religios a devenit un cântec de mobilizare pentru jucătorii de rugby irlandezi, fie ei catolici sau protestanți, fie cetățeni irlandezi fie britanici, ca și pentru spectatori.

În perioada 2007 – 2010 Irlanda a desfășurat meciurile de la Dublin pe Croke Park, cu o capacitate de peste 82.000 de locuri. În această perioadă Lansdowne Road, stadionul pe care-și desfășura în mod obișnuit meciurile nu numai echipa de rugby dar și naționala de fotbal a Republicii Irlanda (separată de cea a Irlandei de Nord) a fost în reconstrucție. Astăzi Stadionul național se numește Aviva Stadium.

Croke Park (sau “Croker” cum mai este dezmierdat de dublinezi ) este un stadion construit special pentru sporturile “gaelic” – irlandeze – și în special pentru fotbalul gaelic – o variantă irlandeză a soccerului englezesc.

Până în 2005 asociația sporturilor gaelic interzicea organizarea jocurilor “englezești” – fotbal și rugby – pe gazonul de la Croke Park.

Explicația ținea de politică – la 21 noiembrie 1920, cu un an înaintea obținerii independenței Irlandei de Regatul Unit, un detașament de auxiliari ai armatei britanice au deschis focul împotriva spectatorilor la un meci de fotbal gaelic ucigând 14 persoane.

Memoria acelui masacru, precum și faptul că asociația jocurilor gaelic a fost un bastion al naționalismului irlandez a împiedicat până în 2007 pătrunderea jocurilor “englezești” pe superbul gazon al celui mai mare stadion al Republicii Irlanda, în care încape aproape 2% din populația țării.

Renovarea stadionului Lansdowne Road a prilejuit însă schimbarea (votată oricum, cu majoritate, în 2005), iar testul principal l-a constituit meciul Irlanda – Anglia de la 24 februarie 2007. Când a fost intonat God Save the Queen nu s-a auzit niciun murmur, necum huiduieli așa cum se temuseră unii.

În 2009, atmosfera solemnă s-a repetat la intonarea imnului fostei puteri ocupante, apoi al celui al Republicii Irlanda, devenind înflăcărată atunci când s-a intonat imnul non-politic – Ireland’s Call – care reunește pe irlandezii din două țări, de două credințe și cu două loialități politice și naționale diferite.

Rugby-ul (nu însă și fotbalul, unde nordul și sudul au echipe separate) și muzica au învins naționalismul sectar, moștenire a unui conflict care a durat timp de secole, dovedind desuetudinea acestui sentiment care a generat atâta vărsare de sânge.