Istoric militar, despre momentul ”Ostași, treceți Prutul!”:  Armata română era prea mică pentru un război atât de mare

Intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial a prins armata română incomplet pregătită pentru un război de asemenea proporții alături de armata gerană împotriva URSS, este părerea unui istoric militar intervievat de RFI de jurnalistul Petru Clej.

La 22 iunie 1941 România, condusă de mareșalul Ion Antonescu, declarat război Uniunii Sovietice, alături de Germania Nazistă. Armatele române nu au trecut însă efectiv la luptă peste Prut decât în 2 iulie 1941, așteptând ca frontul din sectoarele de nord și centru să ajungă la același nivel cu cel din sud, Basarabia și nordul Bucovinei.

Dar nivelul de pregătire al armatei române lăsa de dorit, după cum estimau aliații germani, așa cum rezultă din documentele vremii, prezentate de istoricul militar Ottmar Trașcă.

Ottmar Trașcă: Misiunea militară germană, condusă de generalul Erik Hansen, era prezentă în România încă din octombrie 1940 și a avut un rol foarte important ca o curea de legătură între armata română și armata germană. Ea a avut rolul de a instrui armata română, în primul rând câteva divizii model, 5, 6, 13 Infanterie și, bineînțeles, de a pregăti armata română pentru plănuitul atac împotriva URSS, Operațiunea Barbarossa.

În februarie 1941, în momentul în care comandamentul german a trecut la planificarea Operațiunii Barbarossa și la fixarea sarcinilor operative care urmau să revină armatei române, comandamentul armatei de uscat germane, OKH, a trimis un set de întrebări misiunii militare germane în România, referitor la potențialul armatei române.

Misiunea militară germană a răspuns acestor întrebări sub forma unui raport datat 14 februarie 1941, intitulat “Evaluarea armatei române” și în care se spunea foarte clar că armata română este pregătită cel mult pentru un război de scurtă durată și că anumite unități ale armatei române pot intra în discuție pentru sarcini defensive ușoare, dar în niciun caz pentru sarcini ofensive.

Practic, acest raport din 14 februarie 1941 era o adevărată radiografie a armatei române. De exemplu, corpul de ofițeri era considerat “eterogen, cu o putere de înțelegere rapidă, cu o instruire teoretică bună, însă fără a avea tăria și voința de a rezista până la ultimul om”. În privința corpului de subofițeri raportul spunea că nu se pot oferi informații “întrucât nu există deloc subofițeri activi” în armata română.

Foarte interesantă este evaluarea generală: “Soldatul român constituie un material destoinic dispus să asimileze. El este docil, perseverent și rezistent. Dispune însă în general de un grad de pregătire redus. Îi lipsesc activitatea și gândirea independentă. Relația sa cu superiorii este, corespunzător mentalității românești, bazată mai degrabă pe teama față de pedepse decât pe încredere. Tratamentul soldatului este în parte rău, iar condițiile de viață din cazărmi în conformitate cu standardele noastre sunt primitive, solda nu corespunde nici măcar necesităților modeste de trai.” spune raportul Misiunii militare germane în România.

În ceea ce privește unitățile care urmau să participe la Operațiunea Barbarossa, unde armata română urma să fie repartizată în trei eșaloane, raportul releva că diviziile care fuseseră instruite în toamna-iarna 1940/1941 de Misiunea militară germană, anume diviziile 5, 6, 13 Infanterie, vor putea fi utilizate pentru “misiuni defensive cu grad de dificultate mijlocie”.

Restul unităților din primul eșalon erau considerate potrivite doar pentru misiuni de pază și siguranță. Raportul spunea într-o manieră lipsită de echivoc că diviziile române “nu pot fi folosite în niciun caz pentru acțiuni ofensive independente”.

Pe baza acestui raport, Înaltul Comandament al Wermacht-ului (OKW) a schimbat planurile operative și a renunțat la un atac și la folosirea diviziilor blindate germane în sectorul de front românesc. Mai mult decât atât, acest raport a fost urmat de un alt raport din 27 martie și de un ultim raport din 30 mai 1941, deci trei rapoarte de evaluare a Misiunii germane din România care în esență au rămas aceleași, care au evidențiat slăbiciunile evidente ale armatei române.

Reporter: Cu alte cuvinte se poate spune, pe baza acestor rapoarte, că armata română nu era pregătită pe 22 iunie 1941 pentru un război de amploarea celui împotriva URSS?

Ottmar Trașcă: Da, iar acest lucru era cunoscut inclusiv de Înaltul Comandament German, iar concluziile raportului au ajuns chiar și la Hitler, care la 30 martie 1941 la o consfătuire cu comandanții armatei ce avea ca scop pregătirea acțiunii militare împotriva URSS afirma: “Nicio iluzie în privința aliaților. Finlandezii vor lupta curajos, dar din punct de vedere numeric sunt și nerefăcuți. Cu România nu este absolut nimic de făcut. Poate că în spatele unui obstacol foarte puternic, ei, românii, vor fi în măsură să asigure securitatea acolo unde nu se atacă. Antonescu și-a mărit armata în loc de a o reduce și îmbunătăți. Soarta marilor unități germane nu trebuie să fie dependentă de unitățile române.”

Paradoxal aș spune, la Stalingrad chiar asta s-a întâmplat, unde armata a 6-a germană a fost dependentă de armatele a 3-a și a 4-a române.

Reporter: Până să treacă Prutul la începutul lui iulie 1941, armata română a fost implicată în Pogromul de la Iași și Trenurile morții, care reprezintă cel mai mare masacru petrecut pe teritoriul actual al României, cu un număr de 13 – 14 mii de evrei uciși. Care a fost rolul armatei în acel masacru.

Ottmar Trașcă: În perioada comunistă s-a încercat pasarea responsabilității masacrului asupra comandamentului german. Încă din acel timp când eram student am fost extrem de rezervat cu privire la această variantă, iar după 1989 când am avut acces la arhivele germane am încercat să elucidez ce s-a întâmplat la Iași.

Spre marea mea surprindere am descoperit, mergând pe firul marilor unități germane amplasate acolo și consultând și rapoartele consulatului Germaniei de la Cernăuți, că autoritățile germane nu numai că nu au provocat acest masacru, ci dimpotrivă au intervenit pe lângă autoritățile române pentru a pune capăt acestui masacru. Nicio armată care se află în plină concentrare, cum era armata a 11-a germană, nu avea nevoie de tulburări interne în spatele său, mai ales că frontul era pe Prut la 20 de kilometri de Iași.

S-a demonstrat ulterior că instituții românești – Serviciul Special de Informații (SSI), ministerul de interne, poliția, jandarmeria, armata – au fost implicate și sunt autorii acestui masacru. Știm că au mai fost și alte masacre. Directorul Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, Adrian Cioflâncă, a descoperit în jurul Iașiului, de pildă la Popricani, numeroase rămășițe a unor evrei uciși de Divizia 14 Infanterie, dar au fost și alte unități implicate.

La un moment dat, cercetând în arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) am găsit o anchetă efectuată de Securitate în 1950 cu privire la masacrele comise de Regimentul 7 Roșiori, care în vara lui 1940 era cantonat la Edineț, în Basarabia și care s-a retras în perioada 28 iunie – 2 iulie 1940.

Aceeași unitate s-a regăsit în iulie 1941 în același loc și a existat un ordin dat de către comandantul unității prin care se cerea “trecerea prin foc și sabie a tuturor evreilor”.

Reporter: Se pare că acest lucru a fost o politică generală, una de răzbunare planificată împotriva evreilor de către unitățile militare care s-au retras în iunie 1940.

Ottmar Trașcă: Aici e de discutat dacă ele s-au regăsit întâmplător acolo sau ele au fost trimise intenționat în aceleași localități din care s-au retras, deocamdată nu mă pot hazarda să spun că a fost ceva intenționat.

Există surse despre celebra întâlnire de la Munchen din 12 iunie 1941, unde Hitler i-a adus la cunoștință lui Antonescu decizia sa de a ataca URSS, a fost discutat inclusiv tratamentul evreilor din regiunile care urmau să fie ocupate. Chiar dacă stenograma oficială nu menționează acest lucru, totuși există mărturii și documente care arată că problema a fost abordată, inclusiv dacă citim jurnalul lui Raoul Bossy, ambasadorul României la Berlin, în care era citat Antonescu care spunea că “se poate face curățenie”.

În ședința Consiliului de Miniștri din 8 iulie 1941, când adjunctul lui Ion Antonescu, Mihai Antonescu spunea: “Așa că vă rog să fiți implacabili, omenia siropoasă, vaporoasă, filozofică nu are ce căuta aici… Cu riscul de a nu fi înțeles de unii tradiționaliști care mai pot fi printre dv., eu sunt pentru migrarea forțată a întregului element evreu din Basarabia și Bucovina, care trebuie zvârlit peste graniță…

Veți fi fără milă cu ei. Nu știu peste câte veacuri neamul românesc se va mai întâlni cu libertatea de acțiune totală, cu posibilitatea de purificare etnică și revizuire națională… Dacă este nevoie, să trageți cu mitraliera. Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari… Îmi iau răspunderea în mod formal și spun că nu există lege (…) Deci, fără forme, cu libertate completă”.

Se afirmă în anumite medii că Ion Antonescu nu a fost antisemit. Absolut fals. La 8 aprilie 1941 el spunea în ședința Consiliului de Miniștri: “Așa am crescut eu, cu ură împotriva ungurilor, jidanilor și turcilor … și ura asta împotriva dușmanilor patriei trebuie împinsă până la ultima extremitate, îmi asum întreaga răspundere”.

Operațiunea militară din est a fost considerată de Antonescu o oportunitate de a rezolva și alte probleme, a omogeniza națiunea. Cum a omogenizat? A scăpat de evrei, a scăpat și de alții. Avem masacre în Basarabia, în Bucovina, la Odessa și în Transnistria.

Am citit rapoarte ale Einsatz Gruppen, acele sinistre unități mobile SS e exterminare a evreilor din teritoriile ocupate în URSS, care au acționat în spatele grupului de armate germane și care aveau misiunea de a “curăța terenul”, de a lichida toți dușmanii Reich-ului, în primul rând evreii și ofițerii politici bolșevici.

Am fost surprins să constat că în rapoartele acestor unități care au acționat în Basarabia, Bucovina și ulterior Transnistria se spunea “colaborarea cu românii este foarte bună”. Singurul lucru pe care-l reproșau românilor era faptul că unitățile române nu acționau la fel de planificat și de meticulos în soluționarea problemei evreiești precum o făceau germanii, era singurul reproș pe care-l aduceau.

Cum rămâne această primă fază a războiului, începută la 22 iunie 1941 și încheiată la sfârșitul lui iulie 1941 prin eliberarea teritoriilor anexate de URSS în iunie 1940?

Ottmar Trașcă: Antonescu a intrat în război cu mai multe obiective. Primul a fost recuperarea teritoriilor pierdute în iunie 1940: Basarabia, nordul Bucovinei și Herța, ca obiectiv apropriat. Ca obiectiv mai îndepărtat, Antonescu și-a imaginat că mergând alături de Hitler fără condiții acesta ar fi fost de acord să revizuiască, în cazul unui război victorios al doilea Arbitraj de la Viena din 30 august 1940 când Ungariei i-a fost atribuit nordul Transilvaniei.

Operațiunile militare au decurs foarte bine până la trecerea Nistrului, la 27 iulie 1941 când teritoriile românești ocupate de URSS în iunie 1940 fuseseră eliberate.

Ulterior, ce s-a întâmplat la Odessa a demonstrat că rapoartele misiunii militare germane în România la care am făcut referire anterior s-au dovedit a fi foarte corecte, pentru că armata română s-a dovedit “prea mică pentru un război atât de mare”, iar acest lucru s-a reflectat în costurile umane extreme de ridicate. Armata a 4-a a avut până la ocuparea Odessei la 16 octombrie 1941 100.000 de morți, răniți și dispăruți, o cifră extrem de ridicată.

Din punctul meu de vedere, Antonescu a comis o mare greșeală trecând dincolo de Nistru. Dacă până la trecerea Nistrului opinia publică sprijinea participarea României la război, inclusiv de marile partide de opoziție, PNȚ și PNL, după aceea lucrurile s-au schimbat radical. Aliații occidentali, Marea Britanie și Statele Unite, nu au înțeles ce a căutat Antonescu în adâncimea teritoriului sovietic.

Așa cum spuneam, a fost o iluzie a lui Antonescu că participând militar alături de Germania va putea recupera nordul Transilvaniei. Asta a fost o iluzie, pentru că Hitler l-a manevrat pe Antonescu, dar nu numai pe el, ci și pe liderul Ungariei, Miklos Horthy, iar între România și Ungaria, intrată și ea în război pe 26 iunie 1941 alături de Germania, a existat o competiție din acest punct de vedere.

Pe de altă parte, mai observăm un lucru: tocmai datorită rezistenței înverșunate opuse de Armata Roșie, îndeosebi în bătălia pentru Odessa, această escaladare a dus și la escaladarea virulenței limbajului folosit de Antonescu la adresa evreilor și comisarilor “iudeo-bolșevici” pe care el îi considera responsabil de pierderile suferite de armata română.

Într-o scrisoare de pe front adresată de Ion Antonescu lui Mihai Antonescu pe 6 septembrie 1941 el spune între altele: “Trebuie să se înțeleagă de toți că nu este lupta cu slavii, ci cu evreii. Este o luptă pe viață și pe moarte. Ori învingem noi și lumea se va purifica, ori înving ei și devenim sclavii lor… Și războiul, în general, și luptele de la Odessa, în special, au făcut cu prisosință dovada că Satana este evreul”. Dacă pentru Hitler evreul era însuși otrăvitorul universal al națiunilor, pentru Antonescu este însuși Satana – mă întreb, unde este diferența între cei doi?

Reporter: Cum poate fi caracterizat comportamentul armatei române față de populația evreiască în timpul războiului împotriva URSS?

Ottmar Trașcă: Dacă ne referim doar la ce s-a unde întâmplat la Odessa în octombrie 1941, unde masacrul împotriva evreilor a fost comis doar de unitățile armatei și jandarmeriei române, aceasta este poate cea mai mare pată pe blazonul armatei române.

Până în 1989, dar și după aceea, au existat multe voci care au încercat să paseze responsabilitatea germanilor. Există însă numeroase surse pe care le-am publicat și eu și Adrian Cioflâncă și alții, care demonstrează cât se poate de clar că acel masacru este opera armatei române, fie că ne place sau nu, aceasta este realitatea.

Sursa: Radio France Internationale