G4Media.ro

Germania: Simbolurile religioase ocupă centrul scenei publice

Germania: Simbolurile religioase ocupă centrul scenei publice

Bavarezii vor cruci în clădirile publice, evreii germani vor să poată purta kippa în public fără a fi atacaţi şi musulmanilor le-ar plăcea să beneficieze de mai multă înţelegere pentru vălul cu care îşi acoperă capul. Căutarea identităţii în Germania a luat o turnură religioasă, scrie Der Spiegel, preluat de Rador.

Cele mai importante idei din articolul Der Spiegel:

Helmholtzplatz, un microcartier din Berlin, este una din cele mai cunoscute zone ale capitalei germane. Localnicilor le place să numească Helmholtzplatz, piaţa de la care îşi ia numele zona, Helmi iar acesta este un nucleu de toleranţă şi stil de viaţă cosmopolit, reliefat de faptul că engleza concurează cu germana ca limba cea mai vorbită în zonă. Încă de când a fost eliminată problema şobolanilor, cu câţiva ani în urmă, cartierul a devenit un loc unde cetăţenii lumii trăiesc într-un confort total şi scutură doar din cap pe tema conflictelor care afectează restul omenirii.

Asta cel puţin până în seara caldă, de primăvară, de marţi 17 aprilie. În acea seară, Adam Armoush, un israelian de 21 de ani dintr-o familie cu rădăcini arabe, evreieşti şi creştine, a îndrăznit să facă un experiment. De origine din Haifa, el trăia în Germania de trei ani şi se mutase la Berlin de trei luni, unde studiază medicina veterinară. El are prieteni evrei şi de fapt nu este deosebit de implicat în ostilităţile actuale din Orientul Mijlociu. O cunoştinţă i-a dat în dar o kippa, dar l-a avertizat totodată că este periculos să o poarte pe străzile din Berlin. Adam nu a vrut să-l creadă.

Aşa că a pornit spre Helmholtzplatz împreună cu un prieten, având kippa pe cap. Aproape ajunsese când a întâlnit trei arabi care au început să-l insulte. Armoush a pus în funcţiune camera de pe smartphone-ul său şi înregistrarea video pe care a făcut-o a devenit acum un document al istoriei contemporane a Germaniei.

Unul din bărbaţii cu care s-a întâlnit, un sirian de 19 ani, a început să-l lovească pe Adam cu cureaua sa şi să strige iar şi iar „jehudi, jehudi, evreu, evreu”. Filmul, care îl arată atacându-l în repetate rânduri pe Adam, este neclar şi Adam poate fi auzit spunând „te filmez. Te filmez”. La un moment dat, un alt bărbat intervine şi îl goneşte pe agresor. Adam strigă atunci spre el: „Evreu sau nu, trebuie să te confrunţi cu asta”. Înregistrarea durează doar 47 de secunde, dar a devenit virală în noaptea în care a fost postată online. Patruzeci şi şapte de secunde care pun sub semnul întrebării multe lucruri din Germania, dacă nu totul.

Izolare pe cale de dispariţie

Germanii încearcă de mult timp să se izoleze de problemele cu care se confruntă restul lumii. Din 2005, alegătorii au adus la putere în repetate rânduri un cancelar care s-a străduit mult să împlinească acest dor – să garanteze că Germania este un fel de Helmi la scară vastă. Un cartier supradimensionat, atât de cosmopolit şi liberal încât în vara anului 2015 s-a pregătit chiar să preia aproape un milion de refugiaţi.

Dar acum, această izolare pare a se prăbuşi. Şi religia, un lucru care a părut mult timp să-şi fi pierdut importanţa în Germania, este în prim-plan. Din nou, religiile joacă un rol puternic în lume – şi este o evoluţie care se face simţită până şi în cele mai bucolice cartiere germane.

Rezultatul este că orice discuţie despre Germania de astăzi trebuie să ţină cont în mod necesar de kippa, cruce şi vălul pentru acoperirea capului. Toate acestea sunt simboluri ale religiei la prima vedere, dar la o reflecţie mai profundă, sunt totodată simboluri ale identităţii acestei ţări. Şi cel puţin ale căutării unei identităţi germane.

Multor germani le vine greu să spună care ar putea fi exact această identitate. Valorile înscrise în Constituţia germană sunt evident o pare a acesteia, asta măcar este evident. Dar dincolo de asta? Obsesia germanilor de a-şi separa gunoiul, cum li s-a explicat recent refugiaţilor în îndrumarele furnizate de grupul Pro Asyl? Punctualitatea germană? Proverbiala eficienţă germană?

Vasta majoritate ar fi probabil de acord că memoria crimelor naziste face parte din identitatea germană. Holocaustul este o pată neagră pe istoria germană, iar faptul că ţara optează să nu o treacă sub tăcere şi a transformat-o într-un subiect central pentru cultura şi memoria Germaniei este o realizare pe care Germania cu gândire liberală o revendică bucuroasă.

Uciderea evreilor din Europa a fost tabuul suprem. Cei care contestă acest tabu se plasează în afara concepţiilor acceptabile pentru societate. Acest lucru se aplică şi partidului populist de dreapta Alternativa pentru Germania (AfD). Atunci când Björn Höcke, şeful filialei landului Thuringia al AfD a spus în ianuarie 2017 că memorialul Holocaustului din Berlin este un „monument al ruşinii” şi i-a încurajat pe germani să se concentreze mai puţin asupra vinovăţiei lor din război, aceasta a adus daune de durată poziţiei sale în cadrul partidului.

Dar le putem cere oare imigranţilor din ţări străine să adopte şi ei acest element semnificativ al identităţii culturale a Germaniei? În definitiv, ce legătură are tatăl unei familii de imigranţi musulmani din Germania cu Holocaustul? De ce şi-ar trimite el copiii într-o excursie ca să viziteze lagărul de concentrare de la Auschwitz? Pentru majoritatea celor 5 milioane de musulmani care trăiesc în Germania, Holocaustul este o crimă care a fost comisă de alţii.

Poate că ideea lui Adam Armoush de a porni pe stradă cu o kippa pe cap a fost naivă. Poate că a fost doar o coincidenţă prostească faptul că undeva în Berlin, un arab l-a confundat pe un alt arab cu un evreu doar pentru că purta o kippa. Poate că ar trebui ca filmul să fie pur şi simplu ignorat ca fiind un caz izolat. Dar cele 47 de secunde filmate de Adam s-au transformat într-un alt exemplu sugestiv de putere cu totul diferit – anume că evreii ar fi bătuţi pe străzile din Berlin de antisemiţi.

O lovitură majoră pentru Germania modernă

Aceste 47 de secunde sunt o lovitură majoră pentru naţiunea iluminată, modernă şi liberală care a devenit Germania postbelică. Josef Schuster, preşedintele Consiliului central al evreilor din Germania, a avertizat între timp oamenii să nu poarte kippa când merg pe stradă. Şi aceasta este de asemenea o lovitură majoră pentru o ţară iluminată.

Dar aceste 47 de secunde reprezintă o lovitură serioasă pentru liberalism şi toleranţă şi din alt motiv. Deoarece tânărul din Siria din înregistrare a venit întâmplător în Germania în cadrul unui val de azilanţi, în 2015.

Numele atacatorului din Helmholtzplatz este Knaan S., care s-a predat poliţiei la două zile după incident. El a trebuit să compară în faţa instanţei, unde a fost acuzat de vătămare corporală şi proferarea de insulte, acte pentru care se prevăd pedepse în legislaţia germană. Familia sa ar avea rădăcini palestiniene. Knaan trăieşte într-un hostel pentru refugiaţi la marginea Berlinului şi profilul lui de Facebook arată că el este celibatar. Joacă fotbal cu echipa SV Stern Britz 1889 e.V. Fotografia de prezentare de pe profilul lui de Facebook arată o demonstraţie pro-palestiniană din faţa Porţii Brandenburg de la Berlin. Într-o fotografie de pe pagina sa poate fi văzut un tânăr care pozează cu o grenadă propulsată şi o mitralieră. Pe YouTube există un video scurt făcut de Knaan împreună cu Nathmi Abu S., palestinian care trăieşte la Berlin, care spune că Knaan vrea să explice poliţiei ce s-a întâmplat. „Noi nu suntem ostili evreilor”, se poate citi în textul de deasupra înregistrării. Dar filmul, care este în arabă, nu explică ce s-a petrecut.

Poate că înregistrarea de 47 de secunde este atât de tulburătoare deoarece, la peste 70 de ani de când germanii i-au trimis pe evrei în trenurile morţii, în 2015 ţara i-a adus pe refugiaţii sirieni cu trenuri ale libertăţii. Primirea uriaşă care le-a fost făcută de majoritatea germanilor atunci poate fi considerată ca o încercare finală de ispăşire a faptelor răufăcătorilor nazişti – dar care acum produce exact ceea ce niciodată nu se poate permite să se mai întâmple la Berlin sau oriunde în Germania: antisemitism.

Ceea ce face ca situaţia să fie şi mai îngrijorătoare este recentul val de relatări despre antisemistismul musulman din Germania. Au apărut relatări despre studenţi evrei care au fost hărţuiţi în mai multe şcoli de la Berlin. Apoi a apărut scandalul masiv de la mijlocul lunii aprilie, când Echo Award, răspunsul Germaniei la premiile Grammy, a fost atribuită rapperilor Kollegah şi Farid Bang, ale căror cântece conţin texte antisemite. În două săptămâni, indignarea devenise atât de mare încât premiul Echo a fost între timp eliminat cu totul.

Situaţia din Germania a devenit complicată. Certitudinile anterioare se pierd şi lupte vechi se relansează. În Bavaria, de exemplu, cabinetul guvernatorului Markus Söder a intervenit recent pentru a cere amplasarea crucii la intrarea în fiecare clădire a administraţiei landului. Guvernatorul bavarez însuşi a făcut primul pas, instalând o cruce la recepţia clădirii administraţiei statului, după şedinţa cabinetului său din 24 aprilie. Camerele se aflau pe poziţie pentru a filma evenimentul. Crucea va avea un statut similar în clădirile administraţiei ca şi drapelul în albastru şi alb al landului Bavaria. Decizia cabinetului declară că este o exprimare a identităţii culturale şi istorice a Bavariei, „simbolul fundamental al moştenirii creştino-occidentale”. Söder spune că nu este un „simbol religios” şi că are mai multe în comun cu „dorinţa oamenilor de a avea garantată identitatea lor”.

Războaie culturale

Uniunea Creştin Socială (CSU) a lui Söder, partidul bavarez înfrăţit cu Uniunea Creştin Democrată a cancelarului Angela Merkel, a demonstrat în repetate rânduri că vede crucea ca fiind mai degrabă un simbol politic şi ideologic decât unul religios. În 1983, în sprijinul campaniei cancelarului de curând ales Helmut Kohl de revenire la valorile şi morala conservatoare, ministrul de interne Friedrich Zimmermann din partea CSU a intervenit personal pentru oprirea subvenţiilor guvernamentale pentru un film extrem de blasfemic. În film, regizorul/actor Herbert Achternbusch îl interpretează pe Iisus şi într-o scenă coboară de pe cruce într-o piaţă şi cere să i se dea „rahat”.

Deşi sunt puţine îndoieli în privinţa caracterului de blasfemie al scenei, acţiunea lui Zimmermann de atunci a fost o expresie a unui război cultural agresiv. A fost subiectul unor dezbateri intense, intelectualii considerând fapta sa drept un pas înapoi reacţionar. Dar demersul lui Zimmermann a găsit sprijin la Biserica Catolică, inclusiv din partea lui Joseph Ratzinger, care urma să devină ulterior papă.

În acelaşi an, guvernul landului Bavaria a instrumentalizat din nou crucifixul ca simbol politic, luând decizia de a-l amplasa în fiecare clasă de cursuri din şcolile de stat. În cele din urmă, cea mai înaltă instanţă din Germania a hotărât că reglementarea este neconstituţională, în urma contestaţiei depuse de un grup de părinţi.

Faptul că Söder instrumentalizează din nou crucea creştină ca simbolism politic ar putea, desigur, să se reducă doar la tradiţie. Lebărul, cănile de bere, fanfarele, crucifixul: nu sunt toate acestea elemente ale identităţii bavareze? Ce mare lucru?

Propunerea lui Söder este însă de asemenea o încercare de a face pe placul extremei dreapta care, în lupta sa pentru Occident, s-a bazat puternic pe simbolurile şi tradiţiile culturii creştine – sau cel puţin pe simbolurile pe care le consideră oarecum occidentale. Deosebit de activă în această bătălie a fost Erika Steinbach, care a devenit celebră prin activitatea ei de promovare a acelui segment din populaţie care a fost izgonit din Europa de Est cândva populată de etnici germani, după al doilea război mondial. Steinbach a fost mult timp membru al CDU al lui Merkel, dar astăzi ea este considerată mai apropiată de AfD, deşi oficial nu este membru. Steinbach s-a plâns pe Twitter că iepuraşii de Paşti de ciocolată vânduţi într-un mare lanţ de magazine sunt numiţi pe bonuri „iepuraşi tradiţionali”. S-a plâns că piaţa de Crăciun din oraşul Elmshorn din Schleswig-Holstein este numită acum „Festivalul Luminilor”. De fapt, indignarea de pe web privind piaţa de Craciun a devenit virală şi primarul din Elmshorn a primit zeci de mailuri pline de ură – o parte din furie vizând faptul că spiriduşul de pe materialele publicitare ale Festivalului Luminilor era negru.

Desigur, am putea trata totul ca pe o prostie. Dar în spatele unor astfel de campanii există un sistem. În Franţa, cruciadele de tipul celei a lui Steinbach au ajutat la transformarea Frontului Naţional de extrema dreaptă într-un partid major, prin încercarea de a promova personalităţi tradiţionaliste de Crăciun şi de a recomanda indignarea faţă de faptul că în bufetele şcolare nu se servea carne de porc.

La prima privire, nimic din toate acestea nu pare a avea legătură directă cu crucea de acum. Dar miza merge mai departe decât simpla credinţă corectă. Kippa, crucea şi voalul pentru acoperirea capului sunt simboluri ale unui război cultural pentru identitatea unei societăţi – o identitate care s-a schimbat în ultimele decenii la fel de mult în Germania ca şi în Franţa sau în alte ţări europene. Vreo 22,5 milioane de oameni din Germania, sau unul din cinci, provin din imigraţie. Acum germanii se luptă să stabilească cine sunt, cine au fost şi ce vor să fie.

În mandatul său de ministru de interne, Thomas de Maizière a avut o idee destul de clară despre ceea ce nu voia să fie. „Noi nu suntem burqa”, a scris el într-un articol de opinie în 2017 în tabloidul Bild am Sonntag, contribuind astfel la dezbaterea despre cultura definitorie sau Leitkultur a Germaniei. Ar fi destul de uşor să fie calificată afirmaţia lui Maizière drept populistă, o încercare de a atrage alegători de la AfD. Şi poate că acesta a fost de fapt scopul lui.

„Fascism al timpului nostru”

Dar problema cu burqa este ceva mai complicată. Pe de o parte, este un simbol al Islamului. Pe de alta, furnizează o imagine a femeilor care intră în coliziune cu cea a feminismului occidental iluminat. De fapt, sunt oare vălurile islamice şi burqa simboluri religioase? Sau sunt doar relicve din viziunea parohială, partriarhală, premodernă? Deşi feministele mai tinere nu se opun automat vălului pentru acoperirea capului dacă femeile îl poartă din proprie voinţă, unele feministe mai tradiţionaliste ca Alice Schwarzer, cea mai celebră voce feministă din Germania, au luat poziţie împotriva acestora. După crimele sexuale în masă comise în ajunul Anului Nou 2015 în Koln, Schwarzer a mers chiar până la a spune că ideologia islamică justifică violenţa împotriva femeilor. Ea a descris islamismul ca fiind „fascismul timpului nostru”.

În general, desigur, germanii ar trebui să se gândească de două ori înainte de a acuza alte culturi, religii sau ţări de fascism. Dar istoria Islamului politic este totodată una de subjugare. Renaşterea ideologică a Islamului conservator a început cu revoluţia iraniană din 1979, urmată de fatwa din 1989 care chema la uciderea lui Salman Rushdie din cauza cărţii sale „Versete Satanice”. A fost blasfematoare cartea? Una din realizările centrale ale modernităţii este că blasfemia este acum un lucru care trebuie tolerat.

În 1751, codul legal bavarez încă cerea decapitarea în cazurile de erezie repetată. Bavaria a făcut între timp progrese, dar nu toate ţările musulmane au ajuns atât de departe.

Este vălul pentru acoperirea capului un simbol adecvat pentru această formă de Islam? Sau este mai mult un barometru al xenofobiei? Un studiu recent realizat de institute de sondaje de la fondul Frosa a constatat că peste un sfert din toţi germanii sunt de acord că Islamul este „de temut”. În 2010, 73% din germani credeau că Islamul nu se potriveşte cu lumea occidentală. Horst Seehofer, şeful CSU care abia a devenit ministrul german de Interne în cabinetul Merkel, a spus în martie că Islamul nu face parte din Germania, ci că cei 5 milioane de musulmani care trăiesc în ţară, fac parte. A fost unul din primele lucruri pe care le-a spus în noua sa calitate de ministru de Interne şi Merkel s-a grăbit să-l contrazică. Musulmanii aparţin Germaniei, a spus ea, şi Islamul la fel.

Au trecut acum aproape exact 50 de ani de la fondarea acestei versiuni moderne a Germaniei, cea care se zbate să-şi stabilească propria identitate, în aprilie şi mai 1968. La 11 aprilie, liderul studenţilor protestatarul de stânga Rudi Dutschke a fost împuşcat pe străzile Berlinului, după ce tabloidul Bild a făcut apel la cititorii săi să „Oprească teroarea tinerilor stângişti acum!” Atunci, de Paşti, au avut loc lupte pe străzile din Berlin şi la sfrşitul lunii mai a fost impusă starea de necesitate – demers pe care cunoscuta grupare a studenţilor protestatari numită Ausserparliamentarische Opposition (APO) sau Opoziţia extraparlamentară l-a comparat cu Legea din 1933 care îi punea la dispoziţie lui Adolf Hitler puteri dictatoriale.

A fost o revoltă a copiilor împotriva părinţilor lor, o rebeliune culturală împotriva Germaniei şi a naziştilor, împotriva îngustimii gândirii şi lipsei de deschidere a societăţii. Mişcarea din 1968 a făcut destule greşeli proprii, inclusiv cotitura spre terorism la periferia extremă şi predilecţia multor adepţi ai ei pentru forme fundamentaliste de comunism.

Piatra unghiulară a Germaniei de astăzi

Cu toate acestea, piatra unghiulară a Germaniei de astăzi a fost aşezată la sfârşitul anilor 1960 şi la începutul anilor 1970. O ţară democratică, liberă, devotată la fel de mult antifascismului ca şi prieteniei şi solidarităţii cu Israelul şi evreii. O ţară care se străduieşte să asigure drepturi egale, care încearcă să-şi protejeze minorităţile în aceeaşi măsură în care încearcă să conserve mediul. O ţară care vrea să fie paşnică şi să facă bine. O ţară, în esenţă, care realmente nu este un loc rău.

Anul istoric 1968 nu ar fi putut veni niciodată fără toţi anii istorici care l-au precedat: anii 1933 şi 1945, crimele naziste şi Holocaustul. Cei care vorbesc despre cultura iudeo-creştină astăzi nu o pot face în mod credibil fără a recunoaşte explicit pogroamele antisemite şi măcelărirea evreilor de-a lungul secolelor. De fapt, cei care vorbesc despre tradiţia iudeo-creştină a Europei o fac pentru că a exclude Iudaismul din istoria civilizaţiei europene, mai ales după Auschwitz, este de-a dreptul inacceptabil.

Recunoaşterea modului sistematic în care a avut loc măcelărirea evreilor europeni în timpul celui de-al doilea război mondial s-a dovedit decisivă pentru evoluţiile din 1968. Publicul la modul general a fost confruntat iniţial cu enormitatea crimelor comise în timpul Holocaustului pe perioada proceselor de la Auschwitz, care au început la Frankfurt în 1963. O consecinţă a proceselor a fost că un număr uriaş din ei au ajuns la concluzia că burghezia s-a aliat cu naţional socialiştii. Ei au pierdut tot respectul pentru demnitarii vechi – inclusiv pentru curie. În definitiv, Papa a păstrat tăcerea privitor la crimele lui Hitler. Germania occidentală postbelică, sub conducerea cancelarului Konrad Adenauer de la CDU, a fost profund catolic şi un conservator. Dar o dată cu liberalizarea declanşată în 1968, influenţa bisericilor, majoritatea fiind adânc conservatoare pe atunci, a început să scadă. Astăzi, multe din bisericile regionale protestante şi chiar parohiile catolice s-au deplasat spre centru la fel de mult cum s-a întâmplat cu CDU sub conducerea Angelei Merkel.

Generaţia din 1968 a ieşit până la urmă victorioasă. Merkel a devenit prima femeie şef de guvern din Germania şi a creat condiţiile pentru căsătoria gay. Tot Merkel a fost cea care a adus trenuri pline de refugiaţi de la Budapesta în 2015. Titlul de pe cel mai recent număr din The Economist este „Cool Germany”, deşi a apărut în aceeaşi săptămână în care Kollegah a primit premiul Echo. Germania, scrie revista, a devenit atât de deschisă şi diversă, a ajuns la un succes economic şi la o stabilitate politică atât de mari, încât ar putea servi drept model pentru întreaga lume occidentală. Este mult prea tentant să credem asta.

În cartea sa recent publicată despre moştenirea anului 1968, sociologul din Munchen, Armin Nassehi, scrie că, pe lângă reflectarea constantă la istoria germană şi conştientizarea largă a implicaţiilor morale ale Holocaustului pentru Germania de astăzi, cultura populară actuală este a treia moştenire extraordinară a acelui an. Şi în special semnificaţia estetică a faptelor de atunci care i-au eliberat pe germani de povara reflecţiei constante şi păstrarea concomitentă a atitudinii progresiste şi contraculturale. Sau mai direct spus: dacă asculţi muzica pop, eşti de partea corectă a istoriei şi nu trebuie să te gândeşti prea adânc la asta.

Fără paradis

Ar fi greu să fie găsită o formulare mai concisă a dilemei din spatele scandalului Echo, care îi are în centru pe Kollegah şi Farid Bang.

La prima decernare a premiului Echo, în 1992, Phono Akademie a dorit să promoveze „muzica germană”. Pe atunci, aceasta includea nume precum Herbert Grönemeyer şi Scorpions, dar şi pe cântăreţul mai puţin celebru Pe Werner. Faptul că doi rapperi pe nume Kollegah şi Farid Bang au primit premiul, după 26 de ani, are foarte mult în comun cu liberalizarea societăţii germane care a început în 1968. Astăzi, ţara este multiculturală. Dar contrar viselor nutrite probabil de mulţi din generaţia 1968 şi de Partidul Verzilor care a apărut din aceasta, această ţară multiculturală nu este un paradis. Este o ţară unde conflictele pentru identitatea naţională ajung până în lumea muzicii pop. Este de asemenea o ţară care găzduieşte conflicte între evrei şi musulmani – conflicte care au fost importate din Orientul Mijlociu.

Comparaţia făcută de Farid Bang, între corpul lui şi cele ale „prizonierii de la Auschwitz” a fost clar o indiscreţie. Prezentarea lui Kollegah dintr-un clip video muzical drept un servitor al diavolului care poartă steaua lui David intră însă mai clar în categoria antisemitismului. În astfel de situaţii, antisemitismul musulman importat nu este chiar atât de diferit de antisemitismul tradiţional din Europa Centrală.

Era o vreme când crucea era un simplu accesoriu de modă în lumea laicizată a muzicii pop. Dar lupta pentru identitate a ajuns de mult timp în cultura muzicii pop.

La 50 de ani de la naşterea noii Germanii, curentul central ecologist, liberal şi cultural dominant în această ţară se regăseşte confruntat cu un grad de scepticism pe care nu l-a mai simţit înainte. Scepticismul politicienilor care cer revenirea la valorile creştine. De la consecinţele imigraţiei musulmane, care ar putea copleşi în cele din urmă capacitatea societăţii germane de a-i integra. De la demonii trecutului care ies târâş la vedere. De la revenirea mondială a autocraţilor care resping Occidentul şi impulsurile sale universaliste. De la şocul din ultimele săptămâni, produs al dorinţei ţării de a face totul în mod corect pentru imigranţii evrei şi musulmani deopotrivă, doar pentru a fi silită să recunoască că lumea perfectă de felul celei la care aspiră nu există de fapt.

Foto: Evrei germani (sursa: captură Euronews)

Doneaza prin PayPal paypal icon
Donatie recurenta

Doneaza lunar pentru sustinerea proiectului G4Media

Doneaza prin Transfer Bancar

CONT LEI: RO89RZBR0000060019874867

Deschis la Raiffeisen Bank
Doneaza prin Patreon

Donează

Abonează-te la newsletter

7 comentarii

  1. Totul ilustrează certitudinea că omenirea culege ceea ce a semănat, și că fiecare spirit uman este acum chemat să dea socoteală pentru faptele și alegerile sale. Nimic și nimeni nu va scăpa nerăsplătit.

  2. Macar daca ar recunoaste ca exista problemele, atunci poate ar putea incepe un dialog.

    Dar daca tot maturi problemele sub pres, cand vor exploda va fi dezastru.

  3. Problemele nu sunt maturate sub pres. Asa cum isi asuma raspunderea pentru Holocaust sau extern rolul de locomotiva economica si politica a unei noi Europe unite, Germania isi asuma intern si liberalismul si multiculturalismul unei societati deschise. E o tara in care alaturi de crestini protestanti traiesc de zeci de ani milioane de turci, rusi si acum, peste un milion de sirieni si arabi. Extremismele pe care le-am vazut in ultimii ani, de la agresiunile sexuale de Anul Nou la atacul adolescentului sirian asupra unui presupus evreu, au fost reflectate si discutate in media si au produs valuri in societate. E drept, la Koln initial politia a pus batista pe tambal, dar asta din cauza ca a fost depasita de situatie. Cand s-a aflat insa amploarea povestii, totul a devenit public. Acum, agresivitatea manifestata tot mai des asupra evreilor a devenit o tema majora recunoscuta si i se cauta solutii. A fost deja numit un comisar de stat pe teme antisemite cu un buget de peste un milion de euro. Speranta si asteptarea mea este ca, asa cum milioane de turci musulmani au invatat sa coabiteze intr-o societate moderna cu alte nationalitati si religii, la fel vor invata si noii imigranti sirieni si arabi lectia tolerantei si a multikulti. Cu legi bine facute si corect aplicate se poate, iar nemtii stau bine la capitolul asta. Ca integrarea nu o sa fie niciodata completa, asta stiu. Nici romanii nostri plecati nu renunta la mititei si manele. Apropos. Cum vine primavara, si parcurile berlineze _unde scrie ca este permis gratarul_ se umplu de turci si gratare fumegande.

  4. Ideal ar fi ca oamenii sa-si manifeste religiozitatea la ei acasa sau in biserica. Nu cred ca e nevoie ca lumea sa vada fete acoperite, cruci in scoli sau pe oriunde (sau orice semn religios ostentativ), pentru ca nu toata lumea agreeaza asta; nu mai zic de manifestarile fatise pro- sau anti- o anumita religie, ori anti ateism. Spatiul public sa fie pentru tot publicul.

  5. Omul respectabil, adoptă obiceiurile și simbolurile țării în care migrează, și nu invers. Cei care vor să practice obiceiurile și simbolurile natale, ar trebui să rămână în țară în care s-au născut.

  6. Pardon, țara, nu țară.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.