Foreign Policy: Războiul ideologic unilateral cu China

În vreme ce Washingtonul își intensifică lupta pentru apărarea democrației, Beijingul e și acum motivat preponderent de geografie.

Războiul rece a fost o bătălie a ideilor pentru a se determina de partea cărei tabere e istoria: capitalismul democratic american sau comunismul sovietic. SUA au câștigat. Însă perioada ulterioară s-a dovedit a fi una complicată, cu războaie nesfârșite în Orientul Mijlociu, populism periculos în Europa și SUA și cu ascensiunea necontenită a unei Chine tot mai totalitare. Acum intrăm în ceea ce ar putea fi descris, în termeni de funcționalitate, drept un al doilea război rece: o rivalitate intensă cu China, în care nici una dintre tabere nu are interesul ca ea să devină „fierbinte”. Însă, de data aceasta, bătălia ideilor e purtată în întregime de o singură tabără.

Președintele american Joe Biden a readus la viață unele doctrine vechi din perioada războiului rece și de după privitoare la democrație și drepturile omului, în calitate de principii călăuzitoare în această nouă luptă globală. Ceea ce afirmă președintele de fapt este că, în ciuda dezamăgirilor și vicisitudinilor ultimei treimi se secol, ideea americană este totuși eternă și înseamnă o direcție în istorie: o direcție care coincide cu progresul moral.

Chinezii, spre deosebire de sovietici, nu sunt prea interesați de a se implica în această dezbatere. Sigur, regimul de la Beijing se auto-etichetează drept marxist-leninist și e din ce în ce mai oprimant pe plan intern. Dar, într-o măsură semnificativă, el este indiferent în privința promovării valorilor sale politice dincolo de frontierele proprii.

De fapt, motivația care determină acțiunile externe ale Chinei constă în două lucruri care nu implică nici un fel de idee: geografia și comerțul. SUA tind să neglijeze geografia, întrucât dintotdeauna au dispus de ea din abundență. Din contră, elitele americane, înarmate cu geografia lor continentală pe care o iau ca dată, sunt obsedate de decenii de libertate și drepturile omului. Însă chinezii, cu o geografie de departe mai problematică, sunt ocupați cu studierea hărții. Aceasta e și cheia Inițiativei Centură și Drum lansate de ei.

Noua hartă imperială a Chinei începe cu provincia Xinjiang și cu oprimarea uigurilor turcici musulmani care trăiesc acolo, o chestiune pe care SUA o abordează în mod natural din perspectiva drepturilor omului, iar China din cea geografică. Pentru China, Xinjiang reprezintă stepele și platourile aride pe care populația chineză Han dominantă, cu leagănul în terenurile arabile fertile de lângă coasta Pacificului, le-a privit dintotdeauna cu spaimă, ca pe o sursă de invazii și insurecții. Deși civilizația chineză și statul ei birocratic există deja de 3.500 de ani, rebela Xinjiang a devenit parte a Chinei abia la jumătatea secolului 18, sub dinastia Qing. Cu alte cuvinte, regiunea de frontieră a Chinei începe de fapt încă din interiorul propriilor granițe. Fapt care face China extrem de nervoasă. Așadar, atunci când chinezii Han privesc spre vest, spre Xinjiang și vastele stepe ale fostei Asii Centrale sovietice de dincolo de ea, ei o fac cu mentalitatea unei puteri terestre cu carențe de securitate și fără prea multe bariere naturale ușor de apărat, pentru care o formă sau alta de ofensivă va constitui unica defensivă posibilă.

Xinjiang nu reprezintă numai punctul de pornire al Inițiativei Centură și Drum către vest, traversând Asia Centrală pentru a ajunge la premiul geopolitic numit Iran și în cele din urmă în Europa, ci e și punctul de pornire al aceleiași Inițiative către sud, prin Pakistan și până la Oceanul Indian. În consecință, Xinjiang constituie o piesă esențială din puzzle-ul noilor rute terestre și maritime ale Chinei, care îi vor permite Beijingului să-și extindă influența economică în Eurasia și în vaste porțiuni ale Africii. E ceea ce Halford Mackinder, faimosul geograf britanic din secolul 20, numea „Insula-Lume”. Din punctul de vedere al Chinei, pur și simplu mult prea multe depind de Xinjiang pentru a le putea permite musulmanilor de acolo un anume grad de libertate și autonomie culturală în cadrul statului chinez Han.

Din perspectiva Chinei, în pofida micșorării distanțelor de către tehnologie, geografia încă mai este egală cu puterea. Dar geografia nu ne mai spune acum aceeași poveste ca în vremea războiului rece, când Europa și alte regiuni ale lumii erau divizate fizic în două blocuri, fiecare reprezentând câte un set de valori politice diferit. Acea separare geografică era accentuată de faptul că Estul și Vestul nu aveau aproape deloc schimburi comerciale între ele. Absența relațiilor comerciale și economice de orice fel cu Blocul Estic a fost elementul crucial care a lăsat Europa de Vest fără nici o altă alternativă în afară de a accepta conducerea SUA vreme de decenii. Acum, rigorile și necesitățile comerțului global au corupt efectiv ordinea mondială liberală.

Lumea contemporană este un sistem comercial global plin de viață, conectat digital, pe care China este pe cale să ajungă să-l domine și să-l manipuleze. Începând din 2014 China este cea mai mare putere comercială a lumii. Jumătate din țările lumii au schimburi comerciale cu China de două ori mai mari decât cele cu SUA. În curând toți așa-zișii mari aliați ai SUA – Japonia, Germania, Coreea de Sud, etc. – vor avea în China cel mai mare partener comercial al lor.

În asemenea condiții, China nu este extraordinar de preocupată dacă Germania și Japonia sunt democratice sau dacă respectă sau nu drepturile omului. SUA sunt însă obsedate de asemenea chestiuni – și de fapt tot așa era și URSS, dar, evident, din perspectiva filozofică opusă. China, în schimb, caută să acumuleze putere doar de dragul ei, prin comerț, prin dezinformare, prin hacking, prin spionaj, prin orice mijloace. China e conștientă că într-o lume în care toți fac comerț cu ea – și, în consecință, vor necesita la un nivel sau altul aprobarea ei – statele vor mima devotamentul pentru drepturile omului, dar vor acționa tot conform propriilor interese economice.

Să luăm exemplul Pakistanului, statul cu cea mai pronunțată ideologie islamică din lume și al cărui guvern nu condamnă totuși genocidul la care supune China milioane de uiguri musulmani imediat dincolo de granița sa – din cauza investițiilor chineze masive în economia și infrastructura țării în cadrul Inițiativei Centură și Drum. Similar, Germania apără de fațadă drepturile omului în China și Rusia, dar intenționează în același timp să profite la maxim de comerțul cu China, în vreme ce permite finalizarea unui al doilea gazoduct care o leagă de Rusia. În loc să aibă loc într-o lume alb-negru a valorilor morale absolute, definită de o Cortină de Fier ce străbate inima Europei, explozia comerțului și a tehnologiei digitale a expus o lume gri, amorală, a târguielii și opacității, care apropie continentele și care e mai propice abordării actuale a Chinei decât tentativei lui Biden de a resuscita ordinea mondială liberală.

Chinezii consideră că ei, chiar dacă nu răspândesc iluminarea, încurajează în schimb armonia. În definitiv, sistemul de tribut al Chinei care a funcționat de la mijlocul secolului 14 până la mijlocul secolului 19 în Asia de Est a provocat mai puține războaie decât a incitat sistemul balanței puterii din Europa. China își imaginează un sistem bazat pe tribut extins pe toată întinderea Insulei-Lumi, în care o singură putere domină prin forțe proprii, iar puterile mai mici își cunosc bine locul, chiar dacă acel sistem nu va fi neapărat extrem de coercitiv și împovărător.

Acest sistem nu are vreun obiectiv moral. Dincolo de frontierele proprii, China nu va fi o putere oprimantă, așa cum a fost URSS cu Europa Centrală și de Est în vremea războiului rece, dar nu pentru că Beijingul ar dezaproba asemenea maniere brutale, ci pentru că ele ar presupune prea multă muncă și nici nu ar servi vreunui interes economic anume. Taiwan și Hong Kong, la fel ca Xinjiang, sunt o cu totul altă poveste. În interiorul frontierelor statului chinez (așa cum sunt ele imaginate de Beijing), toți trebuie aduși sub o ascultare strictă.

Dacă URSS, la fel ca SUA, credea într-un țel moral al istoriei – urmând a fi atins, în cazul ei, prin intermediul principiilor marxiste -, China are puține tendințe utopice de acest fel, dincolo de granițele ei legale. Lucru care face din China o forță mult mai puțin auto-distructivă și, în consecință, un adversar mult mai periculos. Comerțul și banii – în mai mare măsură decât marxismul – sunt lucrurile de care este preocupată noua Chină imperială. Din perspectiva ei, istoria nu are vreo direcție anume. Prin urmare, nu are nici vreun sfârșit. Nici un principiu filozofic de guvernare nu va triumfa. Astfel că, spre deosebire de războiul rece, ciocnirea ideilor nu mai contează cu adevărat. Eficiența și, doar implicit, armonia sunt singurele virtuți. Tot ceea ce contează sunt construcția și întreținerea rutelor comerciale. În acest fel, o epocă amorală poate fi la fel de brutală ca una vădit imorală. Uitați-vă doar ce li se întâmplă uigurilor.

Sursa: Foreign Policy / Articol de Robert D. Kaplan (expert în geopolitică la Foreign Policy Research Institute, Philadelphia) / Traducere: Andrei Suba (Rador)