TIMELINE Foametea și penuria alimentară artificial provocate – fenomene care însoțesc regimurile comuniste de un secol

Recentele demonstrații anti-guvernamentale din Cuba privind lipsa tot mai acută a alimentelor de bază au readus în atenție fenomenul penuriei alimentare și al foametei, caracteristici nelipsite ale regimurilor comuniste din ultima sută de ani.

În continuare vom face o enumerare, care nu se dorește a fi exhaustivă, a acestor fenomene:

• Rusia Sovietică 1921 – 1922, “Foametea Povoljie”, care a afectat în special regiunile Volga și Ural, ca urmare a haosului de după războiul civil câștigat de bolșevici în 1920. Un număr estimat de cinci milioane de țărani au pierit, între care 1/3 dintre etnicii germani din regiunea Volga. Pe 15 martie 1921 liderul bolșevic Lenin, care inițial refuzase ajutorul umanitar internațional, a inițiat Noua Politică Economică (NEP), mai permisivă a capitalismului în agricultură, care a dus la remedierea penuriei alimentare, dar care a fost suprimată de Stalin la sfârșitul anilor ’20 și a fost înlocuită cu colectivizarea forțată a agriculturii;
• Tatarstan 1921 – 1922, parte a foametei din Rusia, descrisă mai sus, care a avut ca victime între 500 de mii și două milioane de tătari, victime a politicii represive a statului sovietic în tentativa de colectivizare a agriculturii;
• Kazahstan 1919 – 1922, parte a foametei din Rusia Sovietică, rezultat al politicilor bolșevicilor ocupanți, care a dus la moarte a între 400 și 750 de mii de persoane;
• URSS 1924 – 1925, regiunea autonomă germană din regiunea Volga, circa o treime din populație a pierit;
• URSS 1932 – 1933, în Ucraina (Holodomor) și în Rusia au pierit circa șapte milioane de persoane ca urmare a politicilor de colectivizare forțată impuse de Stalin;
• URSS 1946 – 1947, în partea de vest în Ucraina, Belarus, Moldova și Rusia europeană, un număr estimat de 1 – 1,5 milioane de persoane au murit în foametea care a început cu o secetă severă, agravată de daunele provocate agriculturii de cel de-al doilea război mondial și de politicile staliniste privind agricultura. În republica Sovietică Socialistă Moldovenească, unde colectivizarea abia avea loc după scurta ocupație sovietică din 1940 – 1941, bilanțul a fost cel mai sever, raportat la populația de două milioane – cel puțin 115 mii și până la 350 de mii de morți, fiind documentate fenomene de canibalism (necrofagie);
• China 1958 – 1962, “Marele Salt Înainte”, cea mai mare foamete și cel mai mare genocid din istoria omenirii care a dus la moartea unui număr cuprins între 15 și 55 de milioane de oameni, din cauza politicilor liderului comunist Mao Tze Dun de impunere a comunelor agricole și ucidere a păsărilor și a voluntarismului economic extrem, care au dus la prăbușirea producției agricole și moartea prin înfometare în masă, cu numeroase fenomene de canibalism documentate;
• Cambodgia 1975 – 1979, peste jumătate de milion de oameni au pierit în foametea cauzată artificial de regimul comunist condus de Pol Pot care a silit întreaga populație să trăiască la țară având ca rezultat prăbușirea producției agricole;
• Etiopia 1983 – 1985, circa 1,2 milioane de persoane au murit în foametea provocată de regimul comunist condus de Mengistu Haile Mariam, care a agravat situația generată de secetă cu impunerea unor politici de colectivizare forțată și război civil împotriva unor grupuri etnice ca cele din Tigray și Eritrea;
• Coreea de Nord, 1994 – 1998, circa 600 de mii de persoane au murit (deși unele estimări vorbesc de până la 3,5 milioane de morți) după ce statul condus de dinastia comunistă Kim a pierdut sprijinul economic de care beneficia din partea URSS, pe fondul unei agriculturi colectivizate falimentare și a unor dezastre naturale, precum inundațiile.

foto: Harvard College Library – victime ale foametei din 1932/33 la Harkiv, Ucraina