Europa mea: Dezamăgirea de după revoluțiile din 1989

„Revoluțiile de catifea” din estul Europei au dat naștere multor vise, dar a urmat un anevoios proces de transformare. Dezamăgirile cetățenilor se regăsesc și în atitudinea față de UE, crede Ivailo Dicev, într-o analiză publicată pe portalul Deutsche Welle.

După 30 de ani, mulți oameni sunt mai degrabă dezamăgiți de așa numitele „revoluții de catifea” din Europa de Est. După un început dificil, puterea de cumpărare în aceste țări s-a dublat, în Polonia înregistrându-se chiar o triplare. Pentru simpatizanții stângii însă procesul de transformare a mers prea departe și a distrus, pe lângă dictatură, și echitatea, morala și statul însuși. Pentru  cei cu vederi de dreapta, procesul de transformare a fost doar de fațadă, dirijat fiind de foștii comuniști, în scopul schmbării capitalului politic în bunuri economice. Nemulțumirea generală a permis noilor populiști în multe societăți post-socialiste să preia controlul, respingând valorile europene, punând la încercare democrația liberală, sprijinind practici de tip mafiot, cochetând cu fundamentalismul religios. Ceea ce i-a dezamăgit pe de altă parte pe occidentali, fiindcă mulți dintre ei regretă astăzi extinderea Uniunii Europene spre est.

Există diverse motive pentru ilogica apreciere negativă a unui proces, care, istoric vorbind, a fost un succes. Pentru unii primează inechitatea crescândă care însoțește creșterea economică sau, mai degrabă, vizualizarea diferențelor, care în trecut însoțeau privilegiile ascunse. Alții se simt mai nesiguri după dura intrare pe piața concurenței internaționale. Sau sunt frustrați pentru că globalizarea afectează statutul național al țărilor lor. Mulți observatori constatau că mobilizarea împotriva imigrației este justificabilă prin teama față de emigrație. După dispariția granițelor ermetice din comunism, partea activă a populației din estul Europei a plecat în lume. Din ţări precum Bulgaria sau Letonia au plecat până la 20 la sută din oamenii în putere.

Dictatură politică, anarhie socio-economică

Dezamăgirea generală ar putea izvorî însă și din neînțelegerea dominației comuniste. Aceasta era gândită ca sistem al controlului absolut, implicând și termenul de „totalitarism”. De fapt, metodele dictatoriale reprezentau și o compensație pentru haosul total sub o fațadă ideologică. Dictatura politică contrabalansa anarhia socio-economică. Celor care au uitat cât de ineficient era sistemul le recomand să urmărească pe HBO serialul „Chernobâl”, unde pot constata cum, în plină catastrofă nucleară, nimeni nu era în stare să preia controlul și să reacționeze. De vină nu sunt caracteristicile psihologice ale unor persoane, ci o greșeală structurală din sistem. După ce se eliminaseră proprietățile private și dreptul de a alege după criterii legitime, societatea devenise practic neguvernabilă. Imaginați-vă că economiile moderne i-ar încarcera pe așa numiții „sabotori” pentru că nu și-au îndeplinit norma, că sistemul depindea de ajutorul elevilor şi studenților pentru strângerea recoltei și că a preferat să sacrifice multe vieți umane pentru a limita efectele catastrofei de la o centrală atomică.

Sună paradoxal, dar într-o oarecare măsură, societățile comuniste erau mai libere decât cele occidentale. Muncitorul era liber să ia ceva acasă din fabrică, șeful era liber să își promoveze rudele. Angajații erau liberi să se răzbune pe colegi, turnându-i în secret. Cum a putut supraviețui un asemenea sistem? Oamenii s-au adaptat. Una din devizele preferate ale vremurilor era : „Eu mă fac că muncesc, ei se fac că mă plătesc.”

„Comuniștii din Bruxelles!”

Să analizăm acum „Revoluțiile de catifea” din perspectiva caracteristicilor sistemului comunist: haotic, voluntar, neguvernabil. Ele au fost motivate de pasiunea pentru libertate dar s-au dovedit a fi o cale spre un mai mare control asupra societăților în cauză. Un paradox, pe care Hegel l-ar fi numit „lista rațiunii”. Imaginați-vă că greviștilor din Gdansk li s-ar fi spus că fabrica va fi privatizată, după căderea comunismului și că 90 la sută dintre ei vor fi concediați. Totuşi, este de preferat să trăiești într-o societate organizată și chiar și acei muncitori trăiesc mai bine astăzi decât atunci. Dar elanul revoluționar ar fi fost umbrit de dezamăgire, dacă s-ar fi bănuit care vor fi urmările revoluțiilor.

În mod normal, regimurile autoritare (dacă ne plac sau nu), impun ordinea în societate, precum în Singapore, de exemplu sau în cazul juntei militare din Chile. Bulgarii își amintesc poate de textul dizidentului și primului președinte democrat Jeliu Jelev, în care acesta justifica rolul „dictaturii militare”, care asigură un proces pașnic, ordonat de transformare, oglindit în Europa de Est de UE. Nu știu cât de în serios luăm această idee, dar ne oferă cel puțin senzația ambivalenței noastre față de Uniunea Europeană, care ne-a promis libertate și ne-a impus reguli. „Comuniștii din Bruxelles”, strigă tot mai mulţi în Europa de Est. Da, mulți și-au imaginat eliberarea ca fiind rapidă și ireversibilă, animați de vise și pasiuni. Dar normalizarea societății după haosul comunist nu poate fi decât lentă, anostă și anevoioasă.

Ivailo Dicev este antropolog şi, în prezent, profesor asociat la Universitatea din Regensburg.

Sursa foto: Radio Europa Libera