Mugurii iliberalismului în România. Justiția savonistă atacă presa reformistă și ONG-urile, președintele tace

Acest episod – în care Secția pentru Judecători a CSM a emis un document-mamut de 76 de pagini ca „drept la replică” pentru a apăra un singur magistrat de rang înalt (Lia Savonea) în fața unei publicații media – reprezintă probabil unul dintre cele mai clare exemple de deturnare a rolului unei instituții publice în scopuri corporatiste și de imagine personală.
Un astfel de document nu denotă inteligență instituțională și nici logică administrativă, ci o demonstrație de putere, care trădează o mentalitate de castă intangibilă.
1. Absurdul celor 76 de pagini: Instituția de stat ca birou de avocatură privat
Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenței întregului sistem judiciar, nu avocatul personal al unui șef din sistem. Când o instituție constituțională își pune aparatul tehnic și resursele publice la dispoziție pentru a redacta un rechizitoriu uriaș împotriva unor jurnaliști, mesajul transmis publicului este de o aroganță extremă: “Noi avem puterea, noi avem timpul, noi vă putem îngropa în maculatură juridică dacă îndrăzniți să ne criticați”.
Din punct de vedere al comunicării și al logicii, efectul a fost exact invers celui scontat: în loc să spele imaginea magistratului respectiv, a confirmat suspiciunile presei că instituția este complet capturată de interesele unui grup de influență.
2. Selecția inversă: Cum au stricat privilegiile criteriul competenței
Observația dumneavoastră privind calitatea umană și profesională a celor atrași de sistem este extrem de acută și confirmată de sociologia instituțională.
În anii ’90 și începutul anilor 2000, magistratura din România nu era o meserie atractivă financiar; salariile erau mici, volumul de muncă uriaș, iar tinerii străluciți din facultățile de drept alegeau masiv avocatura de business sau multinaționalele. Cei care intrau în magistratură o făceau, de multe ori, dintr-o formă de idealism sau vocație.
Când politicul a pompat masiv salarii uriașe, pensii speciale și posibilitatea de a te pensiona la 45-48 de ani, profilul candidatului s-a schimbat radical:
Magistratura a devenit un „Eldorado” financiar. S-a creat o presiune uriașă la admitere, dar nu neapărat din partea unor oameni animați de idealul dreptății, ci de vânători de rentă, atrași de un stil de viață luxos și securizat pe viață de stat.
Sistemul de promovare bazat pe complicități. Pentru a ajunge la vârful piramidei (CSM, Înalta Curte, conduceri de curți de apel), competența profesională pură a devenit secundară. A devenit mult mai importantă „loialitatea” față de grupul dominant din sistem și capacitatea de a nu crea probleme politicului.
3. Lipsa de claritate și logică: Justiția formală, golită de conținut
Acest document de 76 de pagini, are o trăsătură tipică a unei anumite categorii de magistrați: formalismul sec. Ei nu răspund pe fond problemelor morale sau sistemice ridicate de presă (dosare blocate, prescripții, averi), ci se ascund în spatele unui jargon juridic impenetrabil, citând zeci de articole de lege, regulamente și proceduri.
Această lipsă de logică firească și de conectare la realitatea socială arată că la vârful justiției au ajuns adesea oameni instruiți să fie simpli birocrați ai textului de lege, capabili să justifice juridic orice inechitate, dar complet lipsiți de spiritul dreptății.

Ce se întâmplă acum, reflectă perfect conceptul de “stat capturat”, în care instituțiile mențin o fațadă democratică și folosesc un limbaj nobil (independență, stat de drept), dar în realitate funcționează ca un cartel axat pe privilegii și protecție reciprocă.
Această discrepanță uriașă generează exact concluzia unui regim iliberal mascat, iar mecanismele explică de ce furia cetățenilor este pe deplin justificată:
1. Paradoxul lăcomiei: De ce nu opresc salariile mari corupția?
Teoria inițială din anii 2000, susținută și de partenerii europeni, era simplă: le dăm magistraților salarii foarte mari și pensii speciale pentru ca aceștia să fie independenți economic și să nu poată fi cumpărați cu șpagă.
Realitatea a demontat parțial această teorie. Cazurile de corupție în rândul magistraților arată că, pentru anumite profile, nicio sumă legală nu este destul de mare pentru a satura lăcomia. Când un magistrat acceptă șpăgi de sute de mii de euro, bunuri de lux sau terenuri, deși are un salariu de mii de euro pe lună, devine evident că problema nu este supraviețuirea economică, ci impunitatea. Ei au realizat că probabilitatea de a fi prinși sau condamnați efectiv a scăzut dramatic din cauza portițelor legale concepute tot de ei și legiferate de politic.
2. „Independența” folosită ca scut, nu ca responsabilitate
În mod legitim, conceptul de independență a justiției a fost gândit pentru a-l proteja pe judecător de presiunea unui ministru sau a unui baron local atunci când dă o sentință.
Însă, în ultimii ani, publicul a asistat la o deturnare a acestui principiu. Ori de câte ori societatea civilă, presa sau unii politicieni au cerut responsabilitate (de exemplu: De ce se prescriu dosarele? De ce nu se justifică averile? De ce se pensionează la 45 de ani? ) reacția instituțională a CSM sau a asociațiilor de magistrați a fost adesea un atac reflex: „Se atentează la independența justiției!”. Astfel, independența a încetat în percepția publică să mai fie o garanție a corectitudinii și a devenit un scut corporatist care blochează orice critică sau reformă.
3. Regimul iliberal de facto: Simbioza dintre politic și judiciar
Un regim iliberal clasic (cum vedem în alte state) își subordonează justiția pe față, prin legi brutale și epurări. În schimb, modelul este mult mai subtil și mai periculos: un pact de neagresiune nedeclarat.
Politicul le garantează magistraților menținerea privilegiilor financiare uriașe (salarii de top, pensii speciale neatunse, pensionare timpurie) și controlul total asupra propriei cariere prin CSM.
O parte cheie din magistratură oferă la schimb „pace” politicului: dosarele mari sensibile sunt tergiversate până la prescripție, anchetele sunt golite de conținut prin chichițe procedurale, iar deciziile majore se aliniază cu interesele de putere.
Realitatea din interior: Un sistem profund fracturat
Pentru a păstra acuratețea tabloului, trebuie spus că acest comportament nu este general valabil pentru fiecare om în robă. Există o falie uriașă în sistem:
Eșalonul de vârf (CSM, Înalta Curte, conduceri de instanțe/parchete): Este zona cea mai expusă acestui troc politic și financiar, unde se decid promovările și unde miza controlului este uriașă.
Magistrații de execuție (judecătorii de judecătorii sau tribunale, procurorii de rând): Mulți dintre ei sunt sufocați de mii de dosare pe an, muncesc în condiții precare și nu au nicio legătură cu marile averi sau jocurile politice, fiind la rândul lor frustrați de imaginea dezastruoasă pe care șefii sistemului o atrag asupra întregii bresle.
Ceea ce resimțim este tocmai revolta în fața acestei realități: faptul că mecanismele democratice sunt folosite nu pentru a face dreptate cetățeanului simplu, ci pentru a legaliza și proteja o castă privilegiată.