Judecătorii care au mărit salariile magistraților prin sentințe definitive au încălcat cinci decizii ale Curții Constituționale / „Asta nu contează”, decide o judecătoare de la Curtea de Apel București

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Curtea Constituțională a emis, în anii 2008 și 2009, cinci decizii menite să pună capăt practicii prin care instanțele judecătorești acordau creșteri salariale magistraților, deși legile de salarizare adoptate de Parlament nu prevedeau așa ceva.

Cu toate că deciziile CCR sunt general obligatorii pentru toate autoritățile publice, instanțele judecătorești au ignorat sistematic, în anii care au urmat, cele cinci decizii și au continuat să pronunțe sentințe definitive prin care acordau majorări salariale pentru magistrați.

Așa s-a ajuns ca ceea ce începuse ca o simplă jurisprudență neunitară să devină un fenomen sistemic, cu impact bugetar devastator: restanțele salariale către magistrați, acumulate strict ca urmare a acestor sentințe definitive, se ridică doar pentru anul acesta la 5,2 miliarde lei – adică un miliard de euro.

Aceasta este suma pe care președinta Înaltei Curți de Casație și Justiție, Lia Savonea, o pretinde de la Guvern, în procesul pe care l-a intentat în 30 martie anul acesta la Curtea de Apel București și pe care, evident, l-a și câștigat încă de la primul termen de judecată.

Până la acest proces, nimeni nu a pus oficial în discuție un element important: corectitudinea sentințelor definitive prin care magistrații și-au mărit salariile ei între ei. A făcut-o de data asta, destul de timid, Ministerul Finanțelor, parte în proces.

În întâmpinarea depusă la instanță, Ministerul Finanțelor a arătat că există patru decizii ale Curții Constituționale din 2008 care interzic instanțelor să acorde majorări salariale pe baza principiului nediscriminării, decizii care, deși obligatorii, nu au fost respectate de instanțe atunci când au decis să acorde majorări salariale magistraților.

Cuvînt cheie: discriminare

Principalul vehicul folosit de magistrați pentru a-și majora salariile cu ajutorul sentințelor judecătorești a fost Ordonanța 137 din 2000, pentru combaterea discriminării.

De-a lungul anilor 2000, mai multe guverne și Parlamente au adoptat diverse ordonanțe și legi de salarizare, prin care fie erau majorate salarii, fie erau acordate sporuri unor diverse categorii de bugetari, în așteptarea unei legi de salarizare unitară. De fiecare dată, beneficiarii acestor drepturi erau menționați explicit în corpul actului normativ, ceea ce înseamnă, teoretic, că doar ei puteau beneficia de aceste majorări.

Deși magistrații aveau o lege separată de salarizare, prin care toate sporurile le-au fost incluse în salariul de bază, când mai apărea un act normativ de majorare salarială sau de acordare de sporuri, indiferent de beneficiar, sute de judecători intentau procese ca să li se acorde și lor respectivele majorări, pe motiv că ar fi discriminați.

La nivelul anului 2008, fenomenul căpătase deja o asemenea amploare, încât Ministerul Justiției a fost silit să apeleze la Curtea Constituțională. Ministerul a ridicat în câteva zeci de dosare excepții de neconstituționalitate a Ordonanței 137/2000 privind discriminarea.

CCR a grupat aceste sesizări în patru dosare (818-821/2008), pe care le-a soluționat în aceeași zi, pe 3 iulie 2008. Curtea Constituțională a observat că toate sentințele judecătorești care acordă majorări și sporuri magistraților pe baza nediscriminării tind să creeze o legi noi, atribuție pe care instanțele judecătorești nu o au, fiind atributul exclusiv al Parlamentului (prin legi) sau al Guvernului (prin ordonanțe).

În final, CCR a decis că prevederile ordonanței anti-discriminare „sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”.

Cu alte cuvinte, CCR a interzis instanțelor judecătorești să mai acorde magistraților majorări salariale sau sporuri pe motiv că ar fi discriminați față de alte categorii de bugetari. În următoarele două decenii, instanțele au ignorat aceste decizii CCR.

Din compunerea CCR de la acea vreme făcea parte și Augustin Zegrean. Acesta își amintește circumstanțele emiterii acelor decizii: „Noi am vrut să stopăm acest fenomen, prin care instanțele judecătorești își creau, pe cale judiciară, propriile legi de salarizare. Dar cum la noi respectarea regulilor e facultativă, instanțele nu au ținut seama de decizii și au continuat aceste practici. Și vedeți că au fost nu doar acele patru decizii, a mai fost una pe aceeași problematică, prin care am soluționat un conflict juridic de natură constituțională”, ne-a declarat Augustin Zegrean.

Un alt front, același război

Într-adevăr, un front paralel în același război a fost deschis de către președintele de la acea vreme, Traian Băsescu. În mai 2009, președintele Băsescu a sesizat Curtea Constituțională cu existența unui conflict juridic de natură constituțională între puterea judecătorească, pe de o parte, și Parlament și Guvern, pe de altă parte.

Înalta Curte de Casație și Justiție era condusă la acea vreme de către Nicolae Popa, un apropiat al lui Ion Iliescu, care îl numise președinte al Instanței Supreme deși nu îndeplinea criteriile legale pentru această funcție.

În 2007 și 2008, Înalta Curte, sub președinția lui Nicolae Popa, emisese două hotărâri de unificare a jurisprudenței, prin care le recunoaștea în bloc tuturor magistraților dreptul la o serie întreagă de sporuri, invocând tot ordonanța anti-discriminare. Adică exact ceea ce făceau și instanțele judecătorești la care apelau magistrații în mod individual.

Mai mult, prin respectivele hotărâri, Înalta Curte s-a apucat să verifice constituționalitatea unor norme legale, deși această atribuție revine exclusiv Curții Constituționale.

Președintele Băsescu susținea că prin aceste hotărâri, puterea judecătorească își crează legi noi de salarizare, încălcând autoritatea de legiferare a Parlamentului și eventual a Guvernului, ca legiuitor delegat, și prin aceasta încalcă separația puterilor în stat.

Curtea Constituțională, prin decizia 838/2009, a constatat existența conflcutului între puteri și l-a soluționat statuând următoarele: „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, cu respectarea principiului fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor în stat. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa constituţională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituţionalitate al acestora”.

Cu toate acestea, și această decizie a rămas neaplicată de către instanțele judecătorești. Au acordat în continuare majorări și sporuri necuvenite magistraților, guvernele n-au fost în măsură să le plătească și le-au tot eșalonat, și așa s-a ajuns acum ca Înalta Curte să se judece cu Guvernul și cu Miniterul de Finanțe pentru o datorie cumulată de 5,2 miliarde de lei.

„Indiferent de calitatea soluției”

Conform motivării sentinței Curții de Apel București, prin care Instanța Supremă a câștigat procesul, critica ministerului de Finanțe privind calitatea hotărârilor judecătorești pronunțate cu ignorarea deciziilor CCR a fost expediată sumar de către judecătoarea Ramona Bușu: „Hotărârile judecătorești au autoritate de lucru judecat, iar efectul autorității de lucru judecat este atașat hotărârii judecătorești indiferent de calitatea soluției pronunțate”.

Cu alte cuvinte, deși judecătorii au încălcat decizii obligatorii ale CCR, deciziile lor, chiar dacă sunt greșite, trebuie aplicate.

În limbajul șuților, asta se traduce așa: „Ce-i furat rămâne bun furat”.