De ce sunt state inamice Israelul și Iranul? Istoria rivalității dintre cele două țări cândva aliate

Până la sfârșitul anilor 1970, alianțele din Orientul Mijlociu erau total diferite față de ceea ce vedem astăzi.

În noaptea de 12 spre 13 iunie, Israelul a lansat un atac puternic asupra Iranului, fiind un nou punct important în relația tumultoasă dintre cele două state, scrie Corriere della Sera.

Orientul Mijlociu nu a fost „întotdeauna” așa cum îl vedem astăzi. Cu câteva decenii în urmă, alianțele erau foarte diferite de ceea ce sunt astăzi.

În primele zile ale conflictului israeliano-palestinian, de exemplu, Egiptul era cea mai anti-americană țară din zonă; Iranul și Arabia Saudită se înțelegeau bine între ele și rivalizau cu Statele Unite. Palestinienii aveau o conducere laică, refractară la islamism.

Ceea ce vedem astăzi, este o consecință a evenimentelor politice de la sfârșitul anilor 1970, o perioadă marcată de războaie și revoluții.

Până în 1979, Iranul a fost condus de Șahul Persiei, Mohammad Reza Pahlavi, ultimul monarh al Iranului.

El a condus o serie de reforme care au remodelat țara: de exemplu, drepturile femeilor iraniene și nivelul lor de educație erau printre cele mai avansate din întregul Orient Mijlociu. În acest sens, șahul Reza Pahlavi se afla în continuitate cu domnia tatălui său, care încercase chiar (pentru scurt timp, în anii 1930) să interzică vălul purtat de femei.

Tot parte a tradiției persane a fost toleranța față de comunitatea evreiască locală, cea mai veche dintre toate statele din Orientul Mijlociu. Originea acesteia poate fi urmărită până la regina Estera, soția unui rege persan din dinastia fondată de Cyrus cel Mare (secolul VI î.Hr.).

Povestea acestei regine, în ebraică Hadassah, este relatată în Cartea Esterei, care face parte din Biblia evreiască: datorită consoartei sale persane, evreii de aici au fost salvați de la exterminare, eveniment celebrat cu ocazia sărbătorii de Purim. Fapt istoric sau legendă, nu contează, figura Esterei amintește cât de veche și integrată era comunitatea evreiască din Persia.

Șahul a fost fidel moștenirii sale istorice și în acest sens. La originea Participării Palestinei în 1948, el a avertizat că aceasta va duce la un conflict pentru multe generații, dar în 1950 Reza Pahlavi a recunoscut statul Israel, cu care a menținut relații excelente până la sfârșitul domniei sale.

De fapt, Iranul și Israelul au fost aliați, uniți nu numai prin apartenența la tabăra occidentală în timpul Războiului Rece, ci și prin interese comune: forțele anti-israeliene și opoziția care dorea răsturnarea șahului au cooperat adesea între ele, în special în câmpurile de antrenament terorist din Liban. Chiar și Arabia Saudită, deși simpatiza cu poporul palestinian, se recunoștea în sistemul de alianțe antirusești și anticomuniste, care depindea de conducerea Americii.

Pe frontul opus se afla Egiptul lui Gamal Abdel Nasser, o țară nord-africană, dar legată geopolitic de Orientul Mijlociu. Egiptul era cel mai important aliat al Uniunii Sovietice în această zonă și cel mai important susținător al cauzei palestiniene.

Fosta autoritate religioasă a Egiptului în rândul popoarelor islamice – legată de rolul Universității Al-Azhar din Cairo – trecuse în plan secund în fața unei alte conduceri, conducerea politică laică a lui Nasser.

Fostul colonel ajuns la putere printr-o lovitură de stat devenise principalul susținător al naționalismului panarab, la care a adăugat o ideologie socialistă. Prestigiul lui Nasser în lumea arabă a fost consolidat de evenimentele din 1956, când Egiptul a ținut piept agresiunii comune a Marii Britanii, Franței și Israelului. Dar apoi a primit o lovitură fatală în 1967, cu înfrângerea împotriva Israelului în Războiul de Șase Zile.

Nasser nu și-a revenit niciodată, până la moartea sa în 1970.

Cu un an înainte de moartea sa, în 1969, palestinienii reuniți în Organizația pentru Eliberarea Palestinei își dăduseră un nou lider: Yasser Arafat. Orice, dar nu un islamist: Arafat era mai aproape de ADN-ul ideologic al unui Nasser, decât de Frăția Musulmană.

Imediat după sosirea lui Arafat la Teheran, noul regim rupe legăturile cu Israelul. Diplomații israelieni sunt evacuați. Începe un „transport aerian” pentru a aduce în siguranță mii de evrei persani, era toleranței față de aceștia încheindu-se brusc.

Dar succesul OEP este de scurtă durată. Arafat, la fel ca toți stângiștii naționaliști din lumea arabă (și mulți intelectuali occidentali) nu realizează că începuturile lui Khomeini nu sunt de bun augur pentru el și tovarășii săi de drum. Imediat după victoria lui Khomeini, clerul conducător al țării și-a înființat tribunalele revoluționare. Condamnările la moarte – prin spânzurare sau lapidare – sunt îndeplinite cu mare rapiditate. Sute de execuții vizează oficial membri ai familiei regale și colaboratori ai șahului.

De fapt, țintele includ de la început separatiștii minorităților etnice și liderii stângii marxiste.

Aceștia din urmă au avut iluzia de a-l manipula pe Khomeini și de a-l orienta spre o revoluție socialistă: trezirea este înfricoșătoare. Khomeini nu pierde timpul și întoarce foaia și împotriva OEP. De îndată ce a fost instalat la putere, ayatollahul a început să facă presiuni asupra lui Arafat pentru a-și defini organizația drept o mișcare de „rezistență islamică”. O etichetă imposibilă având în vedere istoria și ideologia OEP, a cărei bază militantă nu era deloc religioasă.

Până la sfârșitul anului 1979, alianța era deja fragilă. Liderii și militanții palestinieni care se adunaseră la Teheran, urmărind îndeaproape instaurarea unei dictaturi religioase, au început să îi descrie pe iranieni drept „nebuni care trebuie legați”.

La rândul lor, ayatolahii erau dezgustați de acei palestinieni care nu se rugau, beau alcool și mergeau la femei. Divizarea începuse devreme.

În conflictul dintre Khomeini și Arafat, învingătorii vor fi în cele din urmă ayatolahii. Printre învinși: poporul palestinian.