Cum a devenit Donald Trump președintele Europei (editorial Politico)

Federaliștii europeni, bucurați-vă! Uniunea Europeană are în sfârșit un președinte autentic. Singura problemă: el locuiește la 1600 Pennsylvania Avenue în Washington, D.C., cunoscută și sub numele de Casa Albă, scrie Politico.

Președintele SUA, Donald Trump, și-a revendicat titlul în timpul uneia dintre recentele sale sesiuni de glume improvizate din Biroul Oval, afirmând că liderii UE se referă la el ca „președintele Europei”.

Comentariul a provocat râsete înțelegătoare la Bruxelles, unde oficialii au asigurat POLITICO că nimeni din cei pe care îi cunosc nu s-a referit vreodată la Trump în acest fel. Dar a surprins și o realitate jenantă: liderii UE i-au oferit efectiv președintelui SUA un loc la capul mesei lor.

De la summitul NATO din iunie, când Trump a dezvăluit un mesaj text în care secretarul general al NATO, Mark Rutte, îl numea „tati”, până la acordul comercial UE-SUA semnat în Scoția, în care liderii UE au consimțit la un acord atât de dezechilibrat în favoarea Washingtonului încât semăna cu o capitulare, se pare că Trump are dreptate.

Niciodată de la crearea UE un președinte american nu a exercitat o influență atât de directă asupra afacerilor europene. Și niciodată liderii celor 27 de țări ale UE nu au părut atât de dispuși – chiar disperați – să-l susțină pe președintele american ca pe o figură de autoritate care trebuie lăudată, lingușită, curtată, dar niciodată contrazisă în mod deschis.

În cadrul unor briefinguri neoficiale, oficialii UE prezintă deferența față de Trump ca pe o stratagemă necesară pentru a-l menține implicat în securitatea europeană și în viitorul Ucrainei. Dar nu există niciun indiciu că, după ce se presupune că au făcut tot ce era necesar pentru a menține SUA de partea lor, liderii europeni încearcă acum să-și reafirme autoritatea.

Dimpotrivă, liderii UE par acum să-i ofere lui Trump un rol în afacerile lor, chiar și atunci când acesta nu l-a solicitat. Un exemplu elocvent: când un grup de lideri s-a deplasat la Washington în această vară pentru a-l îndemna pe Trump să exercite presiuni asupra președintelui rus Vladimir Putin (acesta i-a ignorat), i-au cerut, de asemenea, să-l convingă pe „prietenul” său, premierul ungar Viktor Orbán, să renunțe la blocarea eventualei aderări a Ucrainei la UE, potrivit unui raport Bloomberg.

Trump a ridicat telefonul, așa cum era de așteptat. Și, deși nu există indicii că Orbán și-ar fi schimbat poziția față de Ucraina, faptul că liderii UE s-au simțit obligați să-l roage pe președintele SUA să rezolve unul dintre conflictele lor interne nu a făcut decât să-i consolideze statutul de factor de decizie european de facto.

„Poate că nu va fi niciodată președintele Europei, dar poate fi nașul ei”, a declarat un diplomat al UE care, la fel ca și alții din acest articol, a beneficiat de anonimat pentru a putea vorbi deschis. „Analogia potrivită este mai degrabă una criminală. Avem de-a face cu un șef mafiot care exercită o influență exorbitantă asupra afacerilor pe care pretinde că le protejează.”

„Efectul Bruxelles”

Nu cu mult timp în urmă, UE se putea descrie în mod credibil ca un gigant comercial și o „superputere în materie de reglementare”, capabilă să impună respectul datorită pieței sale vaste de consum și a sferei sale de influență juridică. Liderii UE se lăudau cu un „efect Bruxelles” care influența comportamentul corporațiilor sau al guvernelor străine în conformitate cu standardele juridice europene, chiar dacă acestea nu erau membre ale blocului.

Anthony Gardner, fost ambasador al SUA la UE, își amintește că, atunci când Washingtonul negocia un acord comercial cu UE cunoscut sub numele de Parteneriatul transatlantic pentru comerț și investiții în anii 2010, SUA considerau Europa un partener egal.

„De la înființarea CEE [Comunitatea Economică Europeană], poziția Americii a fost că ne dorim o Europă puternică”, a spus Gardner. „Și am avut multe dezacorduri cu UE, în special în ceea ce privește comerțul. Dar modul de a le rezolva nu este prin intimidare.”

Un semn al încrederii UE a fost disponibilitatea sa de a se confrunta cu cele mai mari companii americane, așa cum a făcut în 2001, când Comisia Europeană a blocat achiziția planificată a Honeywell de către General Electric, în valoare de 42 de miliarde de dolari.

Acesta a fost începutul unei politici de concurență asertive care a durat mai bine de un deceniu, în care oficiali de rang înalt ai blocului, precum fostul comisar european pentru concurență Margrethe Vestager, au făcut declarații grandioase în fața presei mondiale și au amenințat că vor desființa Google pe motive antitrust sau că vor obliga Apple să plătească o sumă exorbitantă de 13 miliarde de euro pentru aranjamentele sale fiscale din Irlanda.

Comparați acest lucru cu săptămâna trecută, când se aștepta ca Comisia să amendeze Google pentru practicile sale de publicitate în motorul de căutare. Decizia a fost inițial amânată la cererea comisarului european pentru comerț, Maroš Šefčovič, apoi a fost făcută publică în mod discret printr-un comunicat de presă și un videoclip explicativ vineri după-amiază, în care nu apărea comisarul responsabil, Teresa Ribera. (Niciuna dintre aceste măsuri nu l-a împiedicat pe Trump să anunțe într-o postare pe Truth Social că „administrația sa NU va permite ca aceste acțiuni discriminatorii să continue”.

„Nu am văzut niciodată așa ceva în întreaga mea carieră la Comisie”, a declarat un înalt funcționar al Comisiei. „Trump este în interiorul mașinăriei în acest moment”.

De la realegerea lui Trump, liderii UE au fost extrem de precauți în modul în care vorbesc despre președintele SUA, având aparent două opțiuni: tăcerea sau laudele.

„În acest moment, Estonia și multe țări europene susțin ceea ce face Trump”, a declarat președintele estonian Alar Karis într-un interviu recent acordat POLITICO, referindu-se la eforturile președintelui SUA de a-l împinge pe Putin către o pace cu Ucraina. Nu contează faptul că Pentagonul a tăiat recent fondurile de securitate pentru țări precum a sa și se așteaptă să continue prin reducerea numărului de trupe americane din aceste țări.

Înaintea summitului NATO din iunie, a devenit la modă printre cunoscători să se afirme că președintele SUA a făcut Europei o favoare punând la îndoială angajamentul său față de alianța militară. Numai prin sărutul rece al lui Trump, se credea, această Frumoasă Adormită a continentului se va „trezi” vreodată.

În ceea ce privește comentariul lui Mark Rutte despre „tati”, acesta a fost o stratagemă inteligentă pentru a apela la ego-ul președintelui american.

Din păcate pentru liderii UE, pretenția că Trump are cumva în vedere interesele Europei și că doar îi oferă „dragoste dură” a fost spulberată doar câteva luni mai târziu, când președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a semnat acordul comercial UE-SUA la Turnberry, în Scoția. De data aceasta, nu s-a mai putut ascunde adevărata natură a ceea ce se întâmplase între Europa și SUA.

Zâmbetele de lup ale lui Stephen Miller și Howard Lutnick, doi stâlpi ai Casei Albe, din fotografia oficială a semnării, spuneau totul: Trump impusese condiții brutale și umilitoare. Europa se predase efectiv.

Mulți la Bruxelles au interpretat acordul în același mod.

„Nu mă veți auzi folosind cuvântul [negociere]” pentru a descrie ceea ce s-a întâmplat între Europa și SUA, a declarat recent Sabine Weyand, negociatoare comercială veterană a UE, în cadrul unei mese rotunde.

Jocul de-a vina

Șocul din ultimele luni a dus la acuze reciproce: vina pentru această dublă lovitură de subjugare revine Comisiei Europene sau celor 27 de șefi de stat și de guvern ai UE?

Este tentant să arătăm cu degetul spre Comisie, care, la urma urmei, are mandatul exclusiv de a negocia acorduri comerciale în numele tuturor țărilor UE. În zilele premergătoare reuniunii de la Turnberry, von der Leyen și principalul său responsabil pentru comerț, Šefčovič, ar fi putut, teoretic, să ia exemplu de la China și să riposteze la amenințarea SUA cu tarife de 15 % prin aplicarea propriilor tarife. Într-adevăr, arsenalul comercial al UE dispune de toate mijloacele necesare pentru a face acest lucru, nu în ultimul rând prin intermediul instrumentului anti-coerciție conceput tocmai pentru astfel de situații.

Dar nu este corect să aruncăm toată vina pe Berlaymont, susține Gardner, fostul ambasador al SUA la UE.

Adevărații arhitecți ai umilinței Europei din această vară sunt liderii care au convins Comisia să accepte cererile lui Trump, indiferent de costuri. „Ceea ce spun este că statele membre au dat dovadă de lipsă de solidaritate într-un moment crucial”, a declarat Gardner.

Consecințele acestui eșec colectiv, avertizează el, pot avea repercusiuni timp de ani, dacă nu chiar decenii: „Primul mesaj aici este că cea mai eficientă modalitate prin care marile blocuri comerciale pot câștiga teren în Europa este să folosească fără milă pârghia pentru a diviza Uniunea Europeană. Al doilea mesaj, care poate nu a fost pe deplin luat în considerare: statele membre s-ar putea întreba: la ce servește UE dacă nu poate oferi un scut în domeniul comerțului?”

Același lucru este valabil și pentru reglementare: amenințările repetate ale lui Trump cu impunerea de tarife dacă blocul îndrăznește să-i pună la încercare răbdarea dezvăluie limitele suveranității UE în ceea ce privește „efectul Bruxelles”. Și asta lasă blocul în nevoie disperată de o nouă narațiune despre rolul său pe scena mondială.

Motivele pentru care liderii UE au decis să cedeze, în loc să lupte, sunt evidente. Acestea au fost expuse într-un discurs recent al lui António Costa, care, în calitate de președinte al Consiliului European, convoacă liderii UE la summiturile lor. „Escaladarea tensiunilor cu un aliat cheie în privința tarifelor, în timp ce granița noastră estică este amenințată, ar fi fost un risc imprudent”, a spus Costa.

Dar nimic din toate acestea nu răspunde la întrebarea: Ce facem acum?

Dacă Europa a cedat deja atât de mult în fața lui Trump, este întregul bloc condamnat la vasalitate sau, așa cum au profețit unii comentatori, la un „secol de umilință” comparabil cu soarta dinastiei Qing după războaiele opiului dintre China și Marea Britanie? Este posibil – deși un secol pare o perioadă lungă.

Printre grămezile fumegânde de gunoi, există câteva semne de speranță. Mai precis: faptul că sondajele indică faptul că europeanul mediu dorește o Europă mai puternică, mai suverană și dă vina pe lideri, mai degrabă decât pe „UE”, pentru că nu au reușit să îndeplinească mai repede obiective precum „Uniunea Europeană de Apărare”.

Liderii actuali ai Europei (cu câteva excepții, precum Mette Frederiksen din Danemarca) pot fi uniți în acceptarea lui Trump ca naș al Europei. Dar există o figură asemănătoare Cassandrei care refuză să-i lase să scape basma curată pentru că nu au reușit să creeze o UE mai suverană – fostul prim-ministru italian și șeful Băncii Centrale Europene, Mario Draghi.

Autor al „Raportului Draghi”, un volum de recomandări despre cum Europa se poate redresa prin propriile forțe, bărbatul de 78 de ani refuză să se retragă în liniște. Dimpotrivă, într-un discurs după altul, el le reamintește liderilor UE că ei sunt cei care au solicitat raportul pe care acum îl ignoră.

Vorbind la Rimini, Italia, luna trecută, Cassandra Europei a rezumat provocarea cu care se confruntă Vechiul Continent: în trecut, a spus el, „UE putea acționa în primul rând ca regulator și arbitru, evitând problema mai dificilă a integrării politice”.

„Pentru a face față provocărilor actuale, Uniunea Europeană trebuie să se transforme dintr-un spectator – sau, în cel mai bun caz, dintr-un actor secundar – într-un protagonist.”