APADOR-CH cere abrograrea legii „recursului compensatoriu”: Efectul specific, vizibil şi cu adevărat negativ este dublarea numărului celor eliberaţi la termen

Eliberarea mult prea grăbită a unor condamnaţi, care nu s-au îndreptat şi nu se pot reintegra, încurajează fenomenul infracţional și induce ideea că se poate scăpa mai uşor după comiterea de infracţiuni, oricât de grave ar fi ele, arată Asociația Pentru Apărarea Drepturilor Omului din România – Comitetul Helsiki într-o analiză, în care cere abrogarea legii și alte măsuri de remediere a situației. Redăm mai jos integral analiza APADOR-CH.

Pentru început, asociaţia precizează că noţiunea de „recurs compensatoriu” nu există ca atare în legislaţie. Atât în Legea nr. 254/2013, care reglementează, printre altele, executarea pedepsei închisorii, cât şi în Legea nr. 169/2017, care a modificat-o, există termenii „compensare” şi „măsură compensatorie”. Legea 169/2017 a fost denumită în presă drept legea „recursului compensatoriu”, denumire preluată apoi în tot spaţiul public.

Cum funcționează „recursul compensatoriu”

Măsura compensatorie introdusă prin Legea 169/2017 constă în reducerea din totalul pedepsei a 6 zile pentru 30 de zile executate în condiţii de detenţie necorespunzătoare. Deci, pentru 30 de zile executate efectiv, se consideră 36 de zile executate efectiv. Ca atare, pentru 1 an executat efectiv, se consideră executat 1 an, 2 luni şi 12 zile.

Pentru eliberarea din detenţie a unui condamnat există 2 posibilităţi:

– liberarea condiţionată (poate fi dispusă de instanţa de judecată, numai dacă sunt îndeplinite anumite condiţii)
– eliberarea la termen (se dispune, automat, atunci când se constată că pedeapsa a fost executată integral, fără a mai fi necesară îndeplinirea altor condiţii)

Folosul condamnatului care beneficiază de „măsura compensatorie”, introdusă prin Legea 169/2017 (lege care se aplică retroactiv, începând cu 24 iulie 2012), este că se poate prezenta mai repede decât în mod normal în faţa instanţei de judecată, care poate dispune liberarea condiţionată. De asemenea, pentru unii condamnaţi, aplicarea măsurii compensatorii a făcut ca întreaga pedeapsă aplicată să fie considerată executată, astfel că ei au fost eliberaţi la termen, imediat, fără să mai fie nevoie să solicite liberarea condiţionată.

Teoretic, instanţele de judecată pot dispune sau nu liberarea condiţionată a unui condamnat, nefiind obligate să pună în libertate, automat, pe oricine solicită liberarea condiţionată. Codul penal prevede, în art. 99-100, că liberarea condiţionata poate fi dispusă doar dacă „instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate”. Dacă, însă, instanţele de judecată acţionează superficial şi nu examinează cu atenţia şi răbdarea necesare fiecare caz de liberare condiţionată (poate şi din cauza supraîncărcării instanţelor), se poate ajunge la situaţia în care sunt puşi în liberate şi condamnaţii care nu s-au îndreptat şi nu se pot reintegra în societate.

Media eliberaților condiționat este constantă din 2014 încoace, dar…

Din datele oficiale publicate de Administraţia Naţională a Penitenciarelor se poate observa că şi înainte de 2017, anul când a fost adoptată legea „recursului compensatoriu”, rata celor eliberaţi condiţionat este similară cu rata eliberaţilor condiţionat după adoptarea acestei legi, respectiv o medie de 10-11.000 persoane/an.

Deci, din datele oficiale prezentate, rezultă că problema numărului mare de eliberări din penitenciare este legată mai mult de uşurinţa acordării liberării condiţionate, uşurinţă care a existat şi în anii de dinaintea legii „recursului compensatoriu”, decât de legea „recursului compensatoriu” în sine. Dar, efectul specific, vizibil şi cu adevărat negativ al legii „recursului compensatoriu” este dublarea numărului celor eliberaţi la termen, prin reducerea duratei pedepsei ce trebuia executata efectiv: de la o medie de circa 900 persoane/an, în perioada 2014-2016, s-a ajuns la o medie de circa 1800 persoane/an, în perioada 2017-2018.

Atât eliberarea la termen, mult prea grăbită în urma adoptării legii „recursului compensatoriu”, cât şi liberarea condiţionată a unor condamnaţi care nu s-au îndreptat şi nu se pot reintegra, excese stimulate de faptul că nu există suficiente spaţii de detenţie, nu fac decât să încurajeze fenomenul infracţional. Aceste eliberări induc ideea că se poate scăpa mai uşor după comiterea de infracţiuni, oricât de grave ar fi ele.

Astfel se poate ajunge la comiterea de noi infracţiuni, din ce în ce mai grave, la noi victime ale noilor infracţiuni şi, în cele din urmă, la reîntoarcerea în penitenciar a celor care au fost eliberaţi cu prea mare uşurinţă, fără ca ei să se fi îndreptat şi să se poată reintegra în societate. Astfel, este foarte probabil ca penitenciarele să se reaglomereze, tocmai ca efect al unei goliri grăbite şi mai puţin gândite.

Dacă au devenit neîncăpătoare, soluția e construirea de noi închisori, nu eliberarea deținuților

În acest context, APADOR-CH subliniază că luarea de către stat a măsurilor pentru îndeplinirea unor cerinţe stabilite de CEDO nu se poate face în condiţii care să creeze pericole pentru siguranţa, viaţa, sănătatea şi proprietatea cetăţenilor. Cetăţenii nu sunt datori să plătească cu viaţa sau cu bunurile pentru lipsa de interes, nepriceperea sau reaua-credinţă a persoanelor plătite din bani publici pentru a rezolva problemele comunităţii şi care, în loc de a le rezolva, creează noi şi grave probleme.

Dreptul la viaţă, dreptul la protecţia proprietăţii sunt şi ele drepturi prevăzute şi garantate în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Nu se poate renunţa la aceste drepturi fundamentale, sub pretextul respectării altor drepturi fundamentale. Întotdeauna trebuie păstrat un echilibru.

APADOR-CH reafirmă că niciun guvern de după 1989 nu a luat măsurile necesare pentru a asigura condiţii corespunzătoare de detenţie. În cazul în care numărul de condamnaţi la pedeapsa închisorii este mare şi depăşeşte capacitatea spaţiilor de detenţie, soluţia normală este crearea de noi spaţii şi întreţinerea corespunzătoare a celor deja existente. Dacă, în cei aproape 30 de ani din 1989, la nivelul guvernelor care s-au perindat ar fi existat un minim interes pentru asigurarea unor spaţii de detenţie suficiente şi corespunzătoare, problema ar fi fost rezolvată de mult.

În măsura în care s-ar fi apreciat ca absolut necesară eliberarea unor persoane aflate în detenţie, pentru rezolvarea problemei supraaglomerării, eliberarea ar fi trebuit să se rezume la persoanele care prezentau un pericol mai scăzut, raportat la întregul mediu penitenciar. Eliberarea acestora ar fi creat spaţiile necesare pentru menţinerea în detenţie a condamnaţilor cu grad de pericol mai ridicat, de exemplu cei condamnaţi pentru infracţiuni comise cu violenţă. Or, Legea 169/2017 a permis eliberarea la termen, mai devreme decât în mod normal, şi a persoanelor care au fost condamnate pentru infracţiuni grave.

Ce soluții există

Este nevoie ca aceste erori să înceteze. Câteva dintre soluţiile posibile ar fi următoarele, cu precizarea că, în primul rând, este obligaţia guvernaţilor să caute şi să ofere soluţii care să nu creeze bulversări în societate şi nu să aştepte ca „societatea civilă” să facă brainstorming în locul lor:

Abrogarea Legii 169/2017 – deoarece ea a permis eliberarea la termen, mult prea grăbită, a unor condamnaţi, fără a se ţine cont de gravitatea infracţiunilor pentru care fuseseră condamnaţi. În lipsa Legii 169/2017, ei nu mai erau eliberaţi la termen, ci ar fi trebuit să solicite liberarea condiţionată. Astfel, ar mai fi existat o şansă, e adevărat, mai mult teoretică, pentru ca aceştia să fie verificaţi de instanţa de judecată, în procedura liberării condiţionate pe care ar fi trebuit să o urmeze, dacă s-au îndreptat şi dacă se pot reintegra în societate.

Modificarea Codului penal în sensul înăspririi condiţiilor pentru liberarea condiţionată în cazul condamnărilor pentru anumite infracţiuni grave (în special, cele comise prin violenţă – oricum, trebuie enumerate în lege, în mod explicit, toate infracţiunile grave avute în vedere). În cazul acestor infracţiuni, pot fi prevăzute în Codul penal, separat sau împreună, următoarele:

A – majorarea fracţiilor de pedeapsă care trebuie executate efectiv în cazul infracţiunilor grave, eventual până la 4/5 sau 5/6 din pedeapsa aplicată;
B – introducerea unei prevederi în Codul penal în sensul că pentru infracţiunile grave (care trebuie enumerate în mod explicit) condamnarea poate fi dispusă fără posibilitatea de liberare condiţionată. Cu alte cuvinte, introducerea unei prevederi în Codul penal care să dea dreptul instanţei de judecată care dispune condamnarea să stabilească şi dacă acea condamnare se dispune cu sau fără drept de liberare condiţionată.

Guvernul trebuie să acorde prioritatea necesară pentru construirea, în regim de urgenţă, a noi locuri de detenţie şi pentru reamenajarea celor existente, în scopul asigurării unor condiţii corespunzătoare pentru executarea pedepsei închisorii.

Guvernul trebuie să organizeze şi să dezvolte, cu prioritate, în penitenciare, programe eficiente destinate îndreptării şi reintegrării în societate a celor condamnaţi, programe în care să fie implicată marea majoritate a celor condamnaţi.

Guvernul trebuie să creeze mecanismele de cooperare instituționale care să stimuleze reintegrarea foștilor deținuți în societate după eliberare, prin facilități la angajare și protecție socială pentru a preîntâmpina recidiva, precum și programe de educație publică pentru toleranță și antidiscriminare a foștilor condamnați.

Asociația consideră că efectele legii „recursului compensatoriu” sunt negative deopotrivă pentru societate și pentru deținuți, două „tabere” antagonizate în acest fel fără ca vreuna (sau România în ansamblu) să aibă un real folos de pe urma acestei măsuri pripite și prost gestionate.