Președintele copilului tău este singura autoritate reală care poate scoate educația din colaps. Pe cine alegem?

Cei 2,9 milioane de copii câți are astăzi școala românească vor afla peste 10 zile ce prezent le-au decis adulții în România. Se vor trezi cu președinte George Simion, un om a cărui meserie este incertă? Care în afară de politică nu are vreo realizare concretă care-i poate fi dată exemplu copilului în devenirea sa. Care folosește violența fizică și de limbaj ca instrument politic. Sau se trezesc cu președinte Nicușor Dan, un politician cu decizii uneori neclare, cu charismă lipsă, dar care a fost doi ani la rând cel mai bun matematician-licean din lume? A co-fondat Școala Normală Superioară București. A preluat Primăria Bucureștiului cu un buget în criză, cum avem și la nivel național, pe care l-a redresat și nu mai are conturi blocate.

În care dintre cei doi candidați avem încredere că va construi școala de care România are nevoie ca de aer astăzi, dacă vrem să mai avem un viitor?

• Peste 22% dintre copiii români de 11-15 ani suferă de sevraj psihologic – cei mai mulți din 44 de țări sondate de OMS – atunci când le este tăiat accesul la telefon, potrivit unui raport al Organizației Mondiale a Sănătății
• România este pe locul I la folosirea problematică a social media de către copii și adolescenți, cu un procent de două ori mai mare decât media țărilor din studiul OMS. Comportamentul e asociat cu probleme mintale, sociale și de școlarizare
• Elevii români de 14-15 ani sunt pe penultimul loc în Uniunea Europeană la matematică, conform PISA
• Tinerii români sunt convinși că pot identifica dezinformările, deși România e țara UE cu cea mai mare pondere a tinerilor cu competențe digitale scăzute și nu are vreo strategie pentru alfabetizarea media, potrivit celui mai recent Raport al Comisiei Europene

Școala românească are nevoie de o schimbare profundă chiar și în lipsa cifrelor de mai sus. Altminteri, peste 5 ani ne vom trezi în situația în care nu vom mai avea de ales între un om fără realizări și un matematician. Ci vom avea exclusiv non-valori în pole position sau doar de confirmat o dictatură.

România trece printr-o criză socială și politică, în care școala are un rol esențial.

De ce este președintele singurul care poate scoate astăzi educația din colaps?

Haideți să vedem cine a croit școala ultimilor 20 de ani: Ultimii doi președinți, prin consilierii pe care și-i i-au ales pe măsura anvergurii lor intelectuale, prin guvernele și miniștrii pe care i-au susținut. Mai poate un ministru, de unul singur, să reformeze cu adevărat educația din România, fără sprijinul președintelui și al întregului guvern?

• Nu, având în vedere eforturile financiare pe care le presupune o reformă adevărată a educației, în contextul economic actual foarte volatil.
• Nu, având în vedere că nu mai putem aborda educația ca domeniu sectorial, ci ca unul transversal, fundamental pentru societate. Lipsa unei astfel de abordări integrate și coerente este decontată chiar zilele acestea

Președintele de peste 10 zile și guvernul său au, așadar, datoria să intervină. În primul rând majorând numărul de angajați din școală, prin upgradarea sistemului public de învățământ la practicile companiilor din această țară. Cine mai poate crede că este funcțională compania care se ocupă de mințile unei țări cu aceeași schemă de resurse umane (HR) ca în urmă cu 50 de ani, în condițiile în care noi, familiile, nu mai funcționăm în același fel? Cum putem lăsa profesorii să fie singurii care să îi educe între zidurile școlii după un program neschimbat de zeci de ani, când copiii după ore sunt pradă altor 4 ziduri în care, în cel mai bun caz, există un adult. În cele mai rele și multe cazuri, există doar un abis digital. Un abis care poate crește mintea și care exact în aceeași măsură îi poate face rău, dacă nu există niciun adult care să modereze experiența digitală.

Școala românească are nevoie urgentă de profesori-asistenți, de laboranți, de ajutoare la clasă.

Școala românească are urgent nevoie de un alt tip de orar. Credeți că funcționează eficient orarul de acum 50 de ani, când copiii stăteau în bănci pentru a avea exclusiv ore exclusiv de biologie, desen, română, limbă străină, chimie, geografie, fizică, istorie, educație civică, sport, matematică? Cu o singură oră pe săptămână – dirigenția – în care profesorii sunt liberi să vorbească cu copiii din fața lor despre ceea ce îi preocupă pe aceștia cu adevărat, despre ceea ce le face rău și despre cum pot pune capăt practicilor toxice de după școală?

Fără niciun spațiu, nicio oră zilnică în care profesorii să abordeze liber – fără teme impuse de Minister – în discuții cu copiii locurile în care le zburdă mințile influențate ore în șir de companiile care alocă miliarde și cei mai buni cercetători pentru a-i ține captivi? Fără niciun spațiu temporal în care profesorii să devină mentorii copiilor și să contracareze falsurile pe care nespecialiștii le aruncă în mințile elevilor? Fără nicio perioadă în care profesorii să poată să aplice sistematic, constant și strategic un plan de formare permanentă a gândirii critice la copii?

Cum putem lăsa profesorii fără asistenți și alte ajutoare de predare și cum gândim că îi mai putem abandona în hățișul birocrației, când ceea ce urgent au de făcut este să revină cu încredere și pasiune la mințile copiilor? Cum putem sta, ca societate, să vedem cum tehnologia ne scutește zilnic de mii de drumuri, dar pe profesori paradoxal nu-i scutește de birocrație?

Tot sistemul de învățământ așteaptă zilele acestea de la ministrul Daniel David marea diagnoză promisă din ziua 1 de mandat, în care să anunțe modificările pe care vrea să le aplice. Rămâne de văzut dacă noul președinte va alege să își asume această viziune. Sau dacă va arunca Raportul QX într-un sertar, la fel cum s-a întâmplat cu toate celelalte strategii naționale de până acum. Dar dacă mai stăm mult cu întrebarea cum va arăta Bacalaureatul, vom ajunge să aflăm răspunsul chiar de la elevi: Gol! Fără liceeni. 

Dacă noi continuăm, ca societate, să pasăm vina pentru educația proastă a copiilor între părinți și profesori, elevii vor continua să se protejeze de noi în online, fără limită de timp, fără guideline-uri și fără minime informații de depistare a minciunilor.

În curând, abandonul școlar real va fi atât de mare, încât cum reformăm examenele va fi o chestiune irevelantă. Întrebarea esențială va fi: câți copii au mai rămas în școală anul ăsta? Câți nu au abandonat, pradă lumii tehnologice care naște comportamente pe care părinții singuri nu le pot gestiona?

La întrebarea «mai este adaptată școala românească cu ciclurile ei de învățare copilului de astăzi?» vor răspunde chiar copiii. Prin absență!

Iar examenele vor fi adaptate violent nu de școală, ci de copii, care nu se vor mai prezenta.  

Dacă alegem să dăm afară profesori și să glorificăm învățământul de-acum 50 de ani, stând noi înșine cu telefoanele în față, atunci profesorii la care astăzi strâmbăm din nas vor deveni o rara avis care a reușit totuși să dea un examen și să obțină peste 5, fără a fi fost dependenți de tehnologie încă din propria lor copilărie. Vor ajunge în școli ca profesori elevi care nu vor mai fi trecut nicio altă testare în afara Evaluării Naționale de la a VIII-a, examen care nu se pică (nu este examen cu notă minimă, intri la liceu indiferent de nota obținută. Singura limitare este concurența de la liceu. Dar dacă nu intri la liceul X, ai locul asigura la liceul Y, învățământul liceal fiind și el obligatoriu în România).

Trecem printr-una dintre cele mai bizare campanii electorale post-decembriste, în care pe străzi nu mai există aproape niciun panou cu candidații la prezidențiale. Poți privi orizontul neîngrădit de niciun panou electoral, în zone care altădată erau înțesate de afișe electorale. Dar dacă scoți nasul din propriul telefon și privești în jur, observi că este o campanie online care rulează fără sfârșit sub ochii celorlalți.

Dacă nu rezolvăm astăzi problema monopolului deținut de tehnologie pe mințile copiilor din România, în 10 ani discuția despre examene nu va mai exista. Pentru că nu se va mai prezenta niciun copil la ele.

Vetustețea instituției școlare o poate constata de pe-acum orice părinte.

Astăzi, pe mințile copiilor se bat părinții/profesorii și companii de miliarde care folosesc cei mai performanți IT-iști, cele mai noi descoperiri din psihologia cognitivă și din neurobiologie, ultimele cercetări imagistice, cu un singur scop: de a face profit. Profit pe care îl obțin cu un număr cât mai mare de copii care stau un număr cât mai mare de ore pe produsele tot mai diverse și mai numeroase pe care ei le dezvoltă.

Pe același public se luptă și societatea „tradițională”: școala nu își poate atinge obiectivul de a educa, de a învăța, de a civiliza, de a produce cunoaștere, de a upgrada societatea decât dacă au în bănci un număr cât mai mare de copii (ideal toți) care stau un număr cât mai mare de ore pe ideile și temele pe care profesorii le furnizează.

Școala trebuie transformată în spațiu de învățare pentru întreaga comunitate. Un spațiu în care specialiștii numiți profesori să poată debug-ui printr-o intervenție constantă credințele de deep-fake care acaparează acum mințile copiilor. Până când părinții care știu să folosească în mod eficient tehnologia cu propriii lor copii vor deveni masă critică, societatea trebuie să facă zid de protecție a minților copiilor. Și nu pot face acest lucru decât prin școală. Școală în care profesorii să poate să le vorbească pe șleau copiilor atât despre temele de creștere, cât și despre practicile toxice care au ca finalitate problemele mintale. Intervenții care să nu fie sporadice, așa cum se întâmplă astăzi în școlile norocoase, ci care să fie la fel de constante zilnic și de-a lungul tuturor anilor de școlarizare ca orele de religie.

Ce profesori pot face asta, vă întrebați? Toți profesorii apreciați de comunitate, care sunt oameni care și-au dorit să-i învețe pe ceilalți, au învățat în universitate pedagogie pentru a ști cum să-i educe eficient și care sunt chemați să facă front comun cu părinții în a învăța noile generații nu doar conceptele specifice disciplinei predate, ci și cum să despartă bobul de neghină în realitatea virtuală în care sunt îngropați.

Dacă nu încetăm să dăm vina unii pe ceilalți (profesorii pe părinți că-i abandonează pe telefoane și tablete, părinții pe profesori că vin cu tehnici depășite), atunci nu vom avea liniștea să vedem cât de simple sunt soluțiile pentru salvarea societății: 

• construirea de noi spații școlare (fie că e vorba de ridicare de noi școli, fie de amplasarea de școli modulare)

• împărțirea copiilor din școlile aglomerate în noile spații de învățare
• introducerea mesei calde pentru toți copiii, indiferent de venituri, în țara aflată pe primele locuri în Europa la obezitatea infantilă
• continuarea programului la școală, după masă, cu propriii profesori – prin discuții și activități care să normalizeze vulnerabilitatea și să atace problemele cu care se confruntă familiile
• angajarea de ajutoare pentru profesori la clasă
• eliminarea birocrației din fișa postului profesorilor
• încurajarea unor programe comune între școlile de stat și școlile particulare, pentru eficientizarea managementului școlar

În cine ne punem încrederea că va ști să construiască o școală care să salveze România de la moartea din prostie și dependență tenhnologică?

În cel care își poate stăpâni cu greu pulsiunile agresive în Parlament? În cel care a anunțat recent ca obiectiv 500.000 de concedieri de angajați de la stat și că o promisiune din campania sa a fost doar marketing? În cel ale cărui realizări concrete lipsesc?

Sau în cel lipsit de farmec, dar care a dovedit deja, prin fapte, ce poate face ca profesionist: a câștigat de două ori aurul la olimpiada internațională de matematică, a co-fondat o universitate și a dovedit capacitatea managerială de a scoate din faliment primăria Capitalei.

Nu avem luxul de a alege din ceva mai bun. Dar din aceștia doi, noi, părinții și adulții perfecți, pe cine alegem?