Povestea preotului italian Gino Rigoldi de 85 de ani: salvatorul copiilor orfani din Vâlcea

Reportaj Corriere Della Sera via Rador:

La București, avionul spre Milano avea o întârziere de cinci ore. Don Gino Rigoldi, în vârstă de 85 de ani, abia dacă și-a dat seama. „Pluteam pe aripile fericirii”, povestește. Motivul: cu câteva zile înainte, în inima României, doi tineri de 20 de ani veniseră să-l viziteze: îi primise când erau copii, acum 12 ani.

„Pe atunci, proveneau dintr-o comunitate psihiatrică, cu probleme grave de comportament. Toată lumea spunea: «Hai să-i lăsăm în pace». M-am uitat în ochii lor, mi-au plăcut atât de mult, i-am luat cu mine. Acum unul este topograf, celălalt fizioterapeut. Sunt căsătoriți. Erau considerați gunoaie sociale, astăzi sunt profesioniști”.

Așa a fost vara lui Don Gino: un august împărțit între casa din Via Pusiano la Milano, unde locuiește cu 18 copii salvați de pe străzi, vizite la Institutul Penal pentru Minori „Cesare Beccaria” și o expediție în România, la Vâlcea și Copăcelu, unde acum 25 de ani a fondat primele case familiale, înlocuind orfelinatele din acel județ.

„Acolo, afecțiunea debordează”, spune el. „Copiii nu sunt oaspeți: sunt fii și fiice. Au reguli, teme, orare, dar totul este pătruns de sentimentul de a face parte dintr-un grup”.

Anul acesta s-a întors cu aproximativ 20 de voluntari, tineri care au schimbat plaja cu dormitoarele spartane ale comunităților. „Îi vezi luați prin surprindere de avalanșa de îmbrățișări. Apoi, devin frați mai mari: îi lasă pe cei mici să se joace, să gătească, să inventeze excursii”.

Când sosește, zeci dintre ei aleargă să îl întâmpine. „E Peter, de cinci ani, cu ochii foarte negri, nu merge încă la școală… spune că sunt tatăl lui”.

Zâmbetul ironic și inteligent l-a însoțit pe Don Gino toată viața sa. Datorită lui, sute de copii au fost îndrumați spre independență, iar în prezent sunt 30 de oaspeți în comunitate.

„O armată de viitoare asistente medicale, zidari, profesoare. Oameni cu un viitor incert care se vor descurca pe propriile picioare”.

În spatele petrecerii, se ascund adevărate lupte. Statul își înjumătățise contribuțiile. Dar o bancă mare „ne-a ajutat să menținem proiectul”, subliniază preotul. Comunitățile sunt încă conduse de Lidia, directoarea româncă, în vârstă de peste 70 de ani și cu spatele încovoiat de decenii de îngrijire a copiilor. „Este o stâncă, dar o văd puțin obosită. Are nevoie de cineva care să-i stea alături. Munca ei este nesfârșită”.

Nici el nu-și ascunde fragilitatea. „Probabil va trebui să găsesc o soluție și pentru mine, cu niște «copii» în minus. Dar nu voi trăi niciodată singur și, mai presus de toate, nu voi lăsa pe nimeni pe stradă. Toată viața am găsit soluții pentru mine și pentru alții. O voi face și de data asta”.

Visează „să demisioneze din toate funcțiile sale”, glumește. Dar știe foarte bine că rămâne punctul de referință la Milano ca și în România, mai ales pentru acei adolescenți pe care nu vrea să-i abandoneze: „Viitorul pe care mi-l doresc pentru ei este sigur și fericit. Asta este tot ce contează”.

Apoi, se oprește, privește înapoi și găsește un fir care ține totul laolaltă. „Dacă mi-ar fi fost frică să greșesc, nu aș fi făcut nimic. Relațiile sunt singurul leac care funcționează cu adevărat, chiar și împotriva fricii. Fără manuale, fără rețete. Este un chip care întâlnește alt chip”. Structurile se pot închide, rolurile trec, dar relația rămâne: este mai tenace decât timpul, „mai puternică decât vârsta mea”.

Și vocea sa, chiar și la sfârșitul verii, rămâne fermă: „Când vezi copiii înflorind, când îi vezi că își recapătă puțin încrederea… iată, asta este viața mea”.

Traducerea Rador: Oana Avram