OP-ED Contractul de peste 1 milion de euro încheiat de către IGPR pentru dezvoltarea unui sistem IT de recunoaștere faciala îmi ridică o serie de probleme. Unele de metodă, altele de fond

Să începem cu metoda. Se vorbește de ani buni de guvernarea deschisă. E asumată ca obiectiv politic de toată lumea, dar nu o practică mai nimeni. Cum poți ajunge să cheltui 1 milion de euro bani publici pe o tehnologie atât de intrusivă în viața privată a cetățenilor, dovedită a ridica mari probleme de respectare a dreptului fundamental la viața privată, fără o dezbatere autentică în societate?

Ca să nu mai zic că utilizarea acestei tehnologii ar trebui întâi reglementată legislativ, asumat, inclusiv, responsabil. Cer public, așadar, Poliției Române și, prin extensie, Ministerului de Interne să explice – nu mie, ci nouă, tuturor – nu doar în baza ci și în spiritul cărei legi și în urma cărei forme de dezbatere publică s-a luat decizia alocării bugetare și lansării acestui contract.

La nivel european, folosirea tehnologiei de recunoaștere facială este un subiect de dezbatere intensă – nu doar la nivelul decidenților, ci și la nivelul întregii societăți. În pregătirea strategiei europene pentru inteligența artificială, Comisia a luat în calcul la modul cel mai serios posibil interzicerea totală a tehnologiei de recunoaștere facială în instituțiile publice pentru o perioadă determinată, până când măsurile de transparență, de control și de protecție a drepturilor și libertăților cetățenilor sunt destul de mature și puternic înrădăcinate în regulile și normele de funcționare ale autorităților.

Formularea aleasă de către Comisie în versiunea finală, chiar dacă nu interzice complet folosirea acestei tehnologii, este la fel de drastică și este în continuare în consultare publică.

Mai ales în România, consultarea și dezbaterea publică cu privire la recunoașterea facială și, cu atât mai mult, punerea acestei tehnologii în mâinile forțelor de poliție sunt și trebuie să fie de altă natură decât parodiile de „consultare publică” la care participă actori atent selecționați precum vestitul domn Cumpănașu, lider de ONG.

În acest caz, e nevoie de o dezbatere în care toți actorii din societatea civilă și publicul larg au un cuvânt de spus. O astfel de consultare durează. Ea trebuie aliniată cu dezbaterea la nivel european și trebuie acompaniată de angajamente ferme, neechivoce și sub control democratic cu privire la folosirea acestei tehnologii.

Și acum să trecem la fond, mult mai important și serios decât metoda de lucru șchioapă aleasă de autorități. Fondul ne duce la o chestiune de natură ideologică, definitorie pentru societatea în care ne dorim să trăim în viitor. Trebuie să înțelegem foarte bine potențialul acestei tehnologii, beneficiile și riscurile – atât cât sunt ele cunoscute la acest moment – și, apoi, să decidem asumat dacă vrem să pășim pe această cale.

Un sistem de recunoaștere facială nu este doar o simplă unealtă tehnologică folosită în a rezolva anumite cazuri penale, așa cum încearcă să ne liniștească Poliția Română. Nu este vorba despre un aparat foto sau o cameră video.

Dincolo de riscul major (dovedit în foarte multe cazuri la nivel global) că un astfel de sistem poate fi folosit în scopuri mult mai largi decât cel declarat, un algoritm de recunoaștere facială devine precis – și deci fezabil economic și funcțional – cu cât strânge și se sprijină pe o mare masă de date.

Și atunci pun o altă întrebare cât se poate de simplă: dacă autoritățile pretind că acest sistem va face recunoașterea facială doar folosind imagini colectate în cadrul unei investigații penale, cu ce alte imagini le va compara în așa fel încât sistemul să aibă vreun sens? Din informațiile publice comunicate de minister, contractul prevede un sistem capabil să compare o imagine pe o baza de date de peste 2 milioane de alte imagini.

De unde vine această bază de date de milioane de fotografii? Există deja? Dacă intenția nu e să se compare cu imagini din spațiul public, atunci poate se merge către social media? Forțele polițienești americane folosesc o astfel de tehnologie, bazată pe algoritmi capabili să sondeze în milioane și milioane de fotografii din conturile de social media, dar în cadrul legislativ european o astfel de tehnologie ar fi pur și simplu ilegală.

Multe întrebări la care eu cred că Ministerul de Interne datorează un răspuns. În final, aș vrea să fac și câteva considerații cu un caracter mai larg. România are o mare șansă în digitalizare. Șansa asta nu mai trebuie folosită rând pe rând de către politicieni fie pentru a toca bani publici pe sisteme inutile și artificial de scumpe, fie pentru a câștiga puncte electorale cu câte un website, profitând de dezvoltarea primitivă în care se află statul la acest moment și de lipsa de înțelegere a ce înseamnă cu adevărat digitalizarea.

E nevoie de conectivitate și acoperire pentru toată suprafața României. Criza actuală îi lovește profund pe cei mai vulnerabili dintre noi, care nu au acces la tehnologie. E nevoie de acces facil, intuitiv și modern la serviciile publice în spațiul virtual, la scară largă. E nevoie de o minimă educație digitală, de siguranță și de securitate online pentru categorii mari de populație.

E nevoie de o reformă a administrației și de transformarea administrației și a proceselor administrative astfel încât să fie adaptate erei digitale. Toate aceste nevoi sunt actualmente satisfăcute doar de fațadă, schingiuit, cu cheltuieli mari și cu rezultate nesemnificative. Abia după ce aceste precondiții sunt îndeplinite, putem să intrăm într-o dezbatere națională amplă cu privire la tehnologia de identificare facială, un subiect cu impact pe termen lung.

Ne asumăm riscul ca aceste tehnologii să fie pe mâna statului nu doar acum, ci și pe viitor? Ca fost ministru de Interne, înțeleg și că intențiile pot fi bune și că tehnologia ar putea într-adevăr să ajute în combaterea criminalității. Dar nu e de ajuns. Aici este vorba despre o alegere pe care nici Europa nu a făcut-o încă.

România cu siguranță nu are maturitatea instituțională și democratică să o facă. E o alegere care face parte dintr-o renegociere a întregului contract social. Iar această renegociere poate avea loc doar în condițiile în care cetățenii sunt educați cu privire la riscuri și la consecințe, informați și consultați la fiecare pas și asigurați instituțional de cel mai strict control posibil asupra oricărei utilizări a acestor tehnologii de către autorități.